Învaţă prin joc o rugăciune (sau o poezie religioasă)

Exemplificare: Clasa I – „Rugăciune la intrarea în clasă” şi „Rugăciune la ieşirea din clasă”

Ideea: Învăţarea unei rugăciuni prin joc

a. „Eu spun” (Profesorul rosteşte rugăciunea, singur).

b. „Eu spun un vers, tu repeţi” (Profesorul rosteşte câte un vers, urmând ca elevul să repete fiecare vers, după profesor.)

c. „Eu spun un vers, tu două” (Profesorul rosteşte câte un vers, elevii repetându-l şi adăugând din memorie pe următorul, astfel:

Rugăciune la intrarea în clasă:

Doamne, Doamne, Ceresc Tată

Prof.: Doamne, Doamne, Ceresc Tată

Elevii: Doamne, Doamne, Ceresc Tată,

Noi pe Tine Te rugăm

Prof.: Luminează-a noastră minte

Elevii: Luminează-a noastră minte,

Lucruri bune să-nvăţăm.

Prof.: Căci Tu eşti Stăpânul lumii

Elevii: Căci Tu eşti Stăpânul lumii

Şi al nostru Tată eşti

Prof.: Şi pe toate cele bune

Elevii: Şi pe toate cele bune

Numai Tu le împlineşti. Amin.

d. „Eu spun un vers, tu întreaga strofă”.

e. „Eu nu spun nimic, tu spui întreaga rugăciune”.

În acest fel, elevii vor învăţa foarte uşor rugăciunea, cu bucurie. Desigur, în funcţie de clasa de elevi, se poate repeta oricare dintre situaţiile de la a – e, până când elevii pot trece la următoarea etapă a învăţării. Li se verbalizează etapele: "eu spun", "eu spun un vers, tu repeţi" etc. În mod similar se procedează pentru rugăciunea la ieşirea din clasă ("Toţi cu inima curată").

 Prof. Religie Mirela Şova

 Vrei să fii ctitor de site?

Revista "Înșiră-te, rugăciune..." - selecții 6
(numerele din anul școlar 2008 / 2009,
Școala cu clasele I - VIII nr. 3 "Nicolae Titulescu" - București)

Redacţia are cuvântul

Poezie religioasă contemporană

Curiozităţi... religioase

Întrebări frecvente ale elevilor

Mic dicţionar religios

Să învăţăm rugăciuni

Căutând pe Internet

Din tainele credinţei

Rugăciune la vreme de criză economică

Icoana - „Mângâietoarea" Revistei

Recomandări



Din tainele credinţei

Lumina suferinţei (cu explicarea Psalmului 31)

Îndreptarea prin încercări are o vreme a ei, care e mai lungă sau mai scurtă, după cum prindem minte şi ne statornicim sau nu în calea lui Dumnezeu. Dacă sufletul se statorniceşte în bine şi purtările dinafară de asemenea, amărăciunile încercărilor trec şi vremea iarăşi se întoarce spre bucurie, dimpreună cu toate lucrurile, care nu ne mai stau împotrivă. Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu îi poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii. Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.

Despre o atare întoarcere a lucrurilor, când într-un fel, când într-altul, ne învaţă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciunul din oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere asupra noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa. De aceea a zis David (ca unul ce trecuse prin acestea): Nu voi nădăjdui în arcul meu şi sabia mea nu mă va mântui. Căci Tu, Doamne, ne-ai mântuit pe noi de cei ce te necăjesc şi ai făcut de ruşine pe cei ce ne urăsc pe noi."(...)

Tâlcuire pe scurt a Psalmului 31:

1. Ferice de acela, căruia i s-au lăsat fărădelegile şi ale cărui păcate i s-au acoperit.

2. Ferice de omul, căruia nu îi va socoti Domnul păcatul şi în sufletul căruia nu se află vicleşug.

Psalmul acesta l-a scris (David Proorocul) după ispăşirea fărădelegii, când iarăşi avea în suflet starea de fericire, de pe urma împăcării cu Dumnezeu. De aceea începe fericind pe omul, căruia i-a iertat Dumnezeu păcatul.

Totuşi, învăţătura din necazuri e de aşa fel, încât şi în vremea de fericire a sufletului nu poţi uita amărăciunile cu care te-a învăţat Dumnezeu minte. Şi, ca aducere aminte, înşiră stările sufleteşti chinuitoare prin care trece omul, câtă vreme nu vrea să-şi mărturisească greşelile.

3. Câtă vreme am păstrat tăcerea, mi se mistuiau oasele şi suspinele nu-mi mai conteneau.

4. Că ziua şi noaptea mă apăsa mâna Ta şi seca vlaga mea ca de arşiţa verii.

După o vreme, când durerea de pe urma păcatelor se face nesuferită, îi trimite Dumnezeu duhovnic, mijlocitor, în faţa căruia:

5.  Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o.

6. Zis-am: Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea! Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu.

Aici e bine să luăm aminte la însăşi mărturia prorocului David, precum că îndată după mărturisire Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului; - totuşi înduri încercări şi de multe ori ani de zile în şir.

Să fim înţeleşi: încercările acestea nu sunt pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim ca suferinţe? De nu le-am simţi ca atare, n-am învăţa nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii; iar din odihnă, până acuma n-a ieşit ceva de folos.

Iată apoi învăţătura de mare preţ şi mare nădejde, pe care o dă proorocul şi pentru ispitele din vremea încercărilor, precum şi pentru credinţa în Dumnezeu, care ţine cumpătul omului:

7. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită, şi chiar potop de s-ar stârni pe acela nu l-ar potopi.

8. Tu eşti limanul meu şi Tu mă izbăveşti la vreme de necaz; Tu faci să-mi răsune împrejur cântări de mântuire şi-mi zici:

9. Înţelepţi-te-voi şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie să mergi; sfătuitorul tău voi fi şi ochiul Meu va fi asupra ta.

Şi iarăşi dă sfaturi la cei ce nu prea pricep rostul întăririi sufleteşti în vremea încercărilor, zicând:

10.  Nu fiţi fără minte, cum e calul şi catârul, pe care îi sileşti la supunere cu frâu şi cu zăbale.

11.  Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos! Iar pe (păcătosul) cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina.

Psalmul sfârşeşte cu strigarea de bucurie, ca a unui izbăvit de Dumnezeu şi iarăşi făcut drept:

12.  Bucuraţi-vă în Domnul şi vă veseliţi, drepţilor! Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei drepţi la inimă.

(...) Şi aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatelor. Lumina ei atrage luarea aminte la cârmuirea lui Dumnezeu asupra vieţii omeneşti, îndeamnă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate palmele ispitelor.

(extrase din „Cărarea Împărăţiei", Ieromonah Arsenie Boca,

rubrică de Director Prof. Florian Ghiţă)

Rugăciune la vreme de criză economică

„Doamne, Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri,

Tu ştii mai bine de ce se întâmplă toate,

Noi Te rugăm să nu ne uiţi

Şi să ne ajuţi

Pe noi şi pe părinţi,

Pe rude şi pe toţi fraţii creştini şi de alte religii,

Ca să nu ni se pară prea grele toate ce sunt pe pământ,

Să putem fi fericiţi şi să-Ți mulţumim în fiecare zi,

Uniţi - cu inimile împreună."

(Propunere: Clasa a II-a B)

Mic dicţionar religios

Cuprinde răspunsuri scurte la întrebări adresate de elevii şcolii, din partea Redacţiei:

Paracliser = persoană însărcinată cu paza şi îngrijirea unei biserici, îndeplinind şi unele servicii la oficierea slujbei religioase, popular se spune ţârcovnic, în unele zone: crâsnic, pălămar.

Parohie = cea mai mică unitate administrativă bisericească a creştinilor ortodocşi, aşezaţi pe un anumit teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.

Eparhie = unitate teritorială bisericească aflată sub conducerea unui episcop, constituită dintr-un număr de parohii grupate pe protopopiate, precum şi din mânăstirile aflate pe teritoriul respectiv.

Liturghie = cea mai importantă slujbă bisericească creştină, în cadrul căreia are loc prefacerea cinstitelor daruri în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, adică săvârşirea euharistiei şi împărtăşirea credincioşilor. La catolici se numeşte misă.

Cădelniţă = obiect de cult din metal preţios, compus dintr-un mic vas în care se pune tămâie, atârnat de trei lănţişoare subţiri, pe care preotul îl foloseşte la tămâiat (cădit) în diferite momente ale slujbelor religioase. Se mai numeşte căţuie sau tămâier. A tămâia = a cădi.

Rugăciune la vreme de criză economică (2) 

„Doamne, Tu și Sfinţii Tăi din cer,

Aveţi puterea să ne ajutaţi oricând,

Deci şi acum, nu lăsaţi ca lumea să fie mâhnită

Sau speriată,

Ci trimiteţi raze de har spre noi, spre părinţi,

Spre toţi cei care au funcţii de conducere,

Să ia deciziile cele mai bune

Şi să nu uite de cei mai săraci decât ei.

Doamne, Tu, Care asculţi rugăciunile copiilor,

Aduse la tine de îngerii lor păzitori,

Iartă-ne pe noi

Că nu ştim întotdeauna cum să ne rugăm. Amin."

(Propunere: Clasa a II-a B)

Poezie religioasă contemporană

Cântecul Potirului

                                                                  de Nichifor Crainic

Când holda tăiată de seceri fu gata
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice în picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e barba lui Domnu Cristos.

Și iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce,
Hrăneşte-mă, mamă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de calcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
Copile, grăira, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Și iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Și sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

(propusă de clasa a III-a A)

Curiozităţi... religioase

Despre epitaf

Epitaful este un obiect de cult, constând dintr-o pânză de in, mătase, catifea pe care se află imprimată, brodată sau zugrăvită icoana punerii în mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos. Se întrebuinţează la vecernia din Joia Mare, în Săptămâna Patimilor, când se scoate din altar şi se aşază în mijlocul bisericii pe o masă, dar şi în Vinerea Mare, la slujba Prohodului Domnului, când este purtat în procesiune în jurul bisericii şi apoi aşezat pe sfânta masă din altar, unde rămâne până la Înălţare.

Cuvântul „epitaf" înseamnă, în traducere din limba greacă, „peste mormânt" sau „deasupra mormântului".

Aducerea epitafului, în vinerea mare, din altar în naos, precum şi ritualul care are loc cu acest prilej simbolizează coborârea lui Iisus de pe cruce, plângerea şi înmormântarea sa; readucerea în altar şi aşezarea lui pe sfânta masă, semnifică învierea Mântuitorului a treia zi după înmormântare, iar ridicarea de pe sfânta masă, la patruzeci de zile după înviere, sugerează înălţarea Iui Iisus la cer.

Există şi alte acoperăminte folosite la slujbele Bisericii Ortodoxe, dintre care unul asemănător cu epitaful este sfântul aer, dar de dimensiuni mai mici decât acesta şi folosit în alte situaţii, cu alte semnificaţii.

(Înv. Cristiana Râureanu)

Rugăciune la vreme de criză economică (3) 

„Doamne, pentru că ştim că ne iubeşti, nu ne părăsi pe noi,

Nici pe părinţi, nici pe ceilalţi din lume,

Și ne dăruieşte să ne gândim mai mult la sufletele noastre,

Mai mult la mântuirea Ta,

Mai mult la bunătăţile cereşti,

Mai mult la cele ce vor veni,

Și mai puţin la bunăstarea materială.

Dăruieşte-ne-o şi pe aceasta,

Atât cât ne trebuie pe lume,

Ca să-Ți mulţumim în fiecare zi

Şi în fiecare clipă. Amin."

(Propunere: Clasa a II-a B)

  



Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Revista "Înșiră-te, rugăciune" - selecții 4
(Școala cu clasele I-VIII nr. 3 "Nicolae Titulescu" - București)

Cine este Antihrist?

Antihrist nu va fi diavolul sau satana, ci omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel. Aşadar, Antihrist va fi om, prin lucrarea lui satana, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase.

Când va veni Antihrist

Cu puţină vreme înaintea Celei a doua Veniri a lui Hristos - şi mai mult nu cunoaştem timpul exact pentru aceasta. Ceea ce ştim este că va fi nimicit de Domnul cu strălucirea venirii Sale.

Pustiirile lui Antihrist

După cum zice Sfântul Efrem Sirul, în vremea lui Antihrist, marea se va tulbura şi pământul se va usca, cerul nu va mai da ploaie şi plantele se vor veşteji. Cerul nu-şi va mai da răcoarea sa, norii nu vor mai da apă, pământul nu-şi va mai da rodul său, marea va revărsa un miros insuportabil, râurile vor seca, peştii mării vor muri, oamenii se vor sfârşi de foame şi de sete... Va fi atunci plângere mare, strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până atunci şi nici nu va mai fi!

Alte profeţii despre Antihrist

Antihrist va fi ca un şarpe, ca diavolul şi va lovi cu „călcâiul" Biserica, care aşteaptă mântuirea Domnului, prin a sa a Doua Venire.Şi nu va putea nimeni să cumpere sau să vândă, decât cel care are semnul lui Antihrist, adică numele fiarei sau numărul numelui lui, adică numărul care indică suma valorilor numerice ale literelor numelui lui.

Pentru ce va veni Antihrist?

Amăgitorul va veni ca să stăpânească şi să vădească necredinţa şi nepocăinţa celor care neagă pe Hristos. Dar, prin excelenţă, va domina pe iudeii care au depăşit în necredinţă toate neamurile. Fizic, nu-i cunoaştem pe iudeii care nu L-au primit pe Domnul. Dar aceştia care continuă să-L răstignească pe Iisus, pregătesc calea şi tronul lui Antihrist.

Care este originea lui Antihrist?

(extrase de Matei Ana - Maria, din "Profeții despre Antihrist")

Poveţe sfinte!

       Un răspuns blând potoleşte mânia, dar un cuvânt aspru o aprinde.

       Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.

       Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar numai Dumnezeu îi îndreaptă paşii.

       Cine îşi stăpâneşte gura şi limba îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.

       Mai bine să nu făgăduieşti decât să nu împlineşti ce ai făgăduit.

       Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.

       Unul dă mereu şi se îmbogăţeşte, altul se zgârceşte din cale afară şi sărăceşte.

       Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate.

       Mâhniţi-vă şi să nu mai greşiţi. Soarele să nu apună peste mânia voastră. Să nu daţi loc mâniei!

       Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.  

       Nesocotitul nu ia în seamă învăţătura tatălui său, dar cine trage folos din certare se face mai înţelept.

       Cel ce blestemă pe tatlă său şi pe mama sa se stinge ca sfeşnicul în mijlocul întunericului.

       Neliniştea din inima omului îl doboară, dar un cuvânt bun îl înveseleşte.

       Nu te lăsa în voia patimilor tale, ca să nu fii târât de ele ca de un taur furios.

       Fericit este cel ce rabdă osteneala cu mulţumire.

 (de la Stan Andreea)

   „Cine va păzi toată legea dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile".

   „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul - Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică".

   „Plata păcatului este moartea".

   „Precum trupul fără suflet este mort, aşa credinţa fără fapte este moartă."

   „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele."

(de la Niţu Andreea Luminiţa)

Revelaţia - la baza învăţăturii Bisericii (schemă)

- izvoarele Revelaţiei : Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie;

- apocalipsis, revelatio = descoperirea unui lucru ascuns;

- revelaţia dumnezeiască = descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, a planurilor voii Sale, dată fiinţelor raţionale; ieşirea liberă a lui Dumnezeu din lumina cea neapropiată în care locuieşte, spre a se face cunoscut oamenilor (I Timotei, VI, 16: „Cel Ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată, Cel pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate   să-L vadă");

- trei căi ale revelaţiei: - a descoperirii naturale; a credinţei; a descoperirii slavei Sale - publică şi particulară;

- încheierea ei: la moartea ultimului apostol, urmând formularea ei în Tradiţie;

- Revelatorul: Fiul, Care S-a prefăcut în Revelaţia însăşi.

(schemă realizată de Director Prof. Ghiţă Florian)

Cum să fii pentru a avea smerenie

Trebuie să te consideri pe tine mai păcătos decât toţi ceilalţi. Să nu dispreţuieşti pe nimeni, să nu judeci pe nimeni, ci tot timpul atenţia ta să o ai îndreptată asupra ta însuţi. Să fugi de slavă şi de onoruri, să aştepţi cu bărbăţie dispreţul. Să te comporţi amabil, binevoitor cu oamenii: să fii ascultător de bunăvoie, nu numai faţă de cei mai mari, ci şi faţă de cei mai mici. Toate faptele tale să le consideri ca inexistente. Să dispreţuieşti lauda. Să nu vorbeşti fără să fie nevoie, şi atunci să vorbeşti liniştit şi blând. Aceasta este calea cea îngustă care duce la Tatăl Ceresc. Dacă vrei să ajungi la acest Tată, mergi pe acest drum...        

(extras de Andrei Duluţă)

Ce este rugăciunea?

Rugăciunea este intrarea omului în legătură cu Dumnezeul cel Viu, Care este peste tot, şi Care lucrează neîncetat la mântuirea noastră. Este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, strigătul omului după ajutorul harului divin, luptă pentru dobândirea iertării păcatelor, cerere pentru dobândirea mântuirii, cântecul mulţumirii şi al măririi lui Dumnezeu.

Rugăciunea este o trâmbiţă a sufletului, ca şi lumina şi hrana pentru viaţa trupului. E strigăt de nădejde, „clipă petrecută în ceruri", purere care împrospătează nădejdile inimii. Rugăciunea este o mare putere de înnobilare, de întărire, de curăţire, de pocăinţă, de progres duhovnicesc, material şi de mântuire.

Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este ridicarea omului cu mintea, cu inima, cu credinţa şi cu vocea la Dumnezeul cel adevărat, pentru a-L preamări, a-I mulţumi şi a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual şi fizic, ştiind că El ne aude şi ne ajută.

(extrasă de Şomăcescu Ioana)

Să învăţăm o rugăciune

Troparul Sfintei Xenia din Petersburg

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulceşti de ospăţul cel veşnic; cu nebunia cea părută ai ruşinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Fericită Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăinţă de tot răul.             

(de la Andrei Duluţă)

La Înălţarea Domnului

Măreşte, suflete al meu, pe Hristos, Dătătorul de viaţă, Cel ce S-a înălţat de pe pământ la cer. Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii cu un gând te fericim.

(de la Ionescu Maria)

Rugăciune către Maica Domnului

Împărăteasa mea cea preabună şi nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea săracilor şi primitoarea străinilor, bucuria mâhniţilor, alinătoarea celor necăjiţi, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul.

Ajută-mă ca pe un neputincios. Necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum vrei: pentru că nu am alt ajutor în afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.

Antifonul I

Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti, Doamne!

Rugăciune către Sfântul Ştefan

Sfinte mare mucenic al lui Hristos Ştefane, cel ce ai proslăvit pe Dumnezeu întru mădularele tale cele muceniceşti, nu ne trece cu vederea pe noi cei cuprinşi de nevoi şi ispite, ci te roagă pentru noi preamilostivului Dumnezeu, ca să împace lumea şi să depărteze de la noi pe tot vrăjmaşul cel pornit asupra noastră, prin mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Roagă-te, sfinte al lui Dumnezeu, cu aceeaşi căldură cu care te-ai rugat pentru ucigaşii tăi; roagă-te să depărteze de la noi furia celor fără de Dumnezeu, să ne acopere pe noi, poporul său cel nou ales, ca prin rugăciunile tale fiind mântuiţi, să lăudăm bunătatea lui Dumnezeu cea nespusă şi pe tine să te mărim în vecii vecilor. Amin.

(de la Niţu Andreea Luminiţa)

Facerea lumii văzute

Lumea văzută cuprinde tot ceea ce există şi se vede în cer şi pe pământ.

Demult, lumea şi toate cele ce sunt în ea nu au existat. Din dragostea Sa nemărginită, Dumnezeu a hotărât să facă întreaga lume văzută şi pe om, pentru ca acesta să se bucure de toate frumuseţile creaţiei şi de darurile Sale.

Mai întâi, Dumnezeu a creat, din nimic, materia din care va face apoi întregul univers, în răstimp de şase zile. Pământul era la început acoperit de ape, iar Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra lor. Întuneric era peste tot.

În ziua întâi, a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!" şi s-a făcut lumină.

În ziua a doua, Dumnezeu a făcut tăria sau văzduhul, despărţind apele de pe pământ de cele de deasupra, din nori.

În ziua a treia, porunceşte apelor de pe pământ să se adune la un loc şi să se arate uscatul sau pământul. Iar după aceea face pomii şi plantele sau lumea vegetală.

În ziua a patra, Dumnezeu a făcut soarele, luna şi stelele cerului, ca să lumineze pământul, să despartă ziua de noapte şi să se deosebească anotimpurile, zilele şi anii.

În ziua a cincea, a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ şi pe întinsul tăriei cerului!" Şi a făcut Dumnezeu animalele din ape şi păsările zburătoare.

În ziua a şasea, a făcut animalele pământului, iar la sfârşit, pe om.

Dumnezeu a făcut tot ceea ce există în cer şi pe pământ din nimic. Prin puterea Cuvântului şi a voinţei Sale, El a zis: „Să fie!" şi toate s-au făcut, pe rând, în cele şase zile. Iar în ziua a şaptea, Dumnezeu s-a odihnit, văzând că toate câte a făcut sunt foarte bune.                               

(de la Ilinca Denisa)

Despre Providenţa Dumnezeiască

Dumnezeu, după creaţie, poartă de grijă lumii atât pentru a nu se întoarce în neant, cât şi pentru a ajunge la scopul fixat. Odihna Sa din ziua a şaptea arată că El nu a mai creat ceva mai presus de om. Dumnezeu s-a îngrijit de Adam în rai, dar şi după cădere. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume şi de toate creaturile Sale se numeşte Providenţă sau Pronie; e manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume, fiind o activitate continuă.

Providenţa înseamnă conservare, cooperare (conlucrare) şi guvernare (cârmuire) a lumii.

Conservarea - este grija lui Dumnezeu pentru păstrarea creaturilor Sale, menţinerea tuturor în forma originală. Dumnezeu nu mai aduce ceva din neant. Dumnezeu dă puterea de existenţă continuă, nu e doar un paznic al făpturilor. Făpturile nu pot exista singure; lumea în întregul ei nu poate exista singură - are nevoie de sprijinul continuu al lui Dumnezeu.

Conservarea înseamnă păzire, susţinere în existenţă cu ajutorul puterilor fizice şi spirituale din lume şi cu ajutorul legilor fizice. Sfânta Scriptură ne spune: „în El avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem."

Cooperarea (conlucrarea) este acţiunea prin care Dumnezeu împărtăşeşte creaturilor ajutorul Său ca să-şi poată atinge scopul propriu. Dumnezeu aşteaptă şi activitatea făpturilor. Conlucrarea e variată, deşi El e atotprezent. Într-un fel se manifestă cu oamenii, în alt fel cu plantele, animalele, în alt fel cu făpturile fără viaţă. Cu cele neraţionale este în colaborare cu instinctul, cu legile din ele. Cu omul colaborează prin raţiune. La om instinctul nu are putere absolută, ci poate fi depăşit. Dumnezeu colaborează cu omul numai când acesta face binele, nu şi răul. Orice faptă rea e numai a omului, dar orice faptă bună e împreună - lucrare a omului cu Dumnezeu.

Guvernarea (cârmuirea) este conducerea creaturilor către scopul suprem al existenţei lor. Nu numai fiecare făptură are scopul ei, ci toate au un scop suprem, spre care Dumnezeu poate conduce şi prin mijloace obişnuite, dar şi supranaturale: minunile.                       

(prelucrare de Director Prof. Florian Ghiţă)

Minunea aprinderii Sfintei Lumini la Ierusalim

Cel mai sfânt loc de pe faţa pământului nu poate fi altul decât Mormântul Domnului, acel mormânt ce a adăpostit pe cel mai nevinovat Om: pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acest mormânt se află la Ierusalim şi pe locul lui este astăzi Biserica Sfântului Mormânt. Lângă ea se află încă două biserici ortodoxe: una pe locul Golgotei (Răstignirii), iar alta a Învierii.

În fiecare an, în noaptea Învierii, Mântuitorul trimite pe locul Sfântului Mormânt un foc din cer, numai la rugăciunea ortodocşilor. Iată cum se întâmplă minunea: vineri noaptea se sting toate lumânările şi candelele din biserică. Poliţia din Israel controlează biserica, să nu rămână acolo nimic de aprins focul. Apoi se închide uşa de la Sfântul Mormânt şi se pune pecetea cu sigiliul poliţiei şi al Bisericii Ortodoxe. Rămân în continuare soldaţi de pază.

Oamenii vin din toată lumea, ortodocşi sau de alte religii, să vadă minunea. Sâmbătă noaptea spre Duminică, între orele 12 noaptea şi 1, patriarhul de la Ierusalim intră singur în biserică şi se roagă în genunchi să vină Sfânta Lumină. După câtva timp, deodată, vine Sfânta Lumină, ca un fulger din cer, prin turla bisericii.

Se văd picături de foc pe tot acoperişul bisericii. După aceea, Lumina intră în Sfântul Mormânt. Apoi se aprind singure câteva lumânări la unii oameni din jurul bisericii, după adâncimea credinţei lor. De obicei, toţi oamenii din biserică au câte un mănunchi de 33 lumânări, după numărul anilor Mântuitorului, şi aşteaptă ridicând mâinile în sus.

Se aprind singure şi candelele din biserică. Timp de câteva minute, acel foc nu arde: adică îţi poţi pune lumânarea pe faţă, pe păr, fără să ia foc. După câteva minute, focul devine obişnuit. Asemenea foc i s-a arătat şi lui Moise, pe muntele Sinai, în rug.

Lumina cerească apare acolo de circa 2000 de ani, de la Învierea lui Hristos. această minune arată că singura credinţă adevărată e cea ortodoxă şi că Dumnezeu are milă neţărmuită faţă de noi. (după „Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei", de Protosinghel Ioachim Pârvulescu)

(de la Popescu - Cruglic Andreea)

Într-o şcoală, la ora de Religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor.

- Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.

După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.

- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se „murdărească" de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă.

Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

„Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul".

(de la Mareş Emilia Mădălina)

Profeţii, mesagerii lui Dumnezeu

Profeţii sunt trimişii Domnului. Ei au trebuit să mărturisească naşterea lui Iisus Hristos şi cuvântul lui Dumnezeu în poporul evreu.

Profetul Moise a fost unul dintre aceşti trimişi. El a adus cele zece porunci, în care scria ce trebuie făcut şi ce nu pentru a fi un adevărat credincios.

Cel mai curajos dintre profeţi a fost Ilie. El nu şi-a terminat misiunea, căci va veni la sfârşitul lumii să îl demaşte pe Antihrist. Ilie este unul dintre cei mai importanţi profeţi.

Proorocii puteau vedea ce se întâmplă în viitor, prin vise, viziuni şi prin vocea interioară a Duhului Sfânt. Ei se remarcau în popor prin tăria credinţei lor.

(de la Cerbu Cosmin)

Revista "Înșiră-te, rugăciune..." - selecții 2
(școala cu clasele I-VIII nr. 3 "Nicolae Titulescu" - București)


 

Maică Preacurată

Maică Preacurată,

Pururea Fecioară,

Sufletul din mine

Nu-l lăsa să moară.

Ci revarsă, Sfânto,

Peste el, de sus,

Mila Ta cea mare,

Mila lui Iisus.

Îngeri împrejuru-mi

Fă să se adune,

Să-mi arate calea

Către cele bune,

Să-mi îndrepte paşii

Pe cărarea milei,

Şi la ceasul morţii,

Şi la ceasul zilei.

Să gonească toate

Duhurile rele

Ce pândesc în drumul

Vieţuirii mele:

Bietului meu suflet

Să-i dea viaţă nouă,

Să răsfrângă cerul

Ca un bob de rouă!

Doamne-al îndurării,

Sfânt izvor de milă,

Pleacă-te şi-ascultă

Ruga mea umilă;

Scoală-mă din patul

Suferinţei grele,

Unde zac şi pică

Lacrimile mele!

Pentru ceasurile zilei:

Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă.

Doamne, nu mă lăsa pe mine.

Doamne, nu mă duce pe mine în ispită.

Doamne, dă-mi cuget bun.

Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere-aminte de moarte şi umilinţă.

Doamne, dă-mi cuget să mărturisesc toate păcatele mele.

Doamne, dă-mi smerenie, curăţie şi ascultare.

Doamne, dă-mi răbdare şi voie nebiruită şi blândeţe.

Doamne, sădeşte în mine rădăcina bunătăţilor şi frica Ta în inima mea.

Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac întru toate voia Ta.

Doamne, apără-mă de oamenii gâlcevitori, de diavoli şi de patimile trupeşti şi de toate celelalte lucruri necuvioase.

Doamne, ştiu că faci precum vrei Tu, deci să fie întru mine voia Ta.

Că binecuvântat eşti în veci, amin.

(de la eleva Lazăr Ioana Alexandra)

„Cum a început lumea" 

„Închide ochii. Ce întuneric e!

Astupă-ţi urechile. Câtă linişte!

... Cândva, demult de tot, înainte de începutul lumii, pretutindeni era întuneric, pretutindeni era linişte.

Nu existau oameni.

Nu existau păsări.

Nu existau animale.

Pe urmă, Dumnezeu a rostit:

- Să fie lumină! Să fie ziuă! Să fie soare strălucitor!

Şi lumină s-a făcut! cât de bună a fost lumina! Dumnezeu a păstrat întunericul pentru noapte; a făcut luna şi stelele şi le-a pus să strălucească în întuneric. Şi ce bine a fost!

Dumnezeu a rostit:

- Să fie cer şi pământ şi mări!

Şi aşa a fost. Dar lumea era încă pustie şi tăcută.

Dumnezeu a rostit:

- Acum trebuie să avem plante.

Şi pământul a început să dea din sine verdeaţă. Curând au apărut florile, pomii şi roadele gustoase.

Nu existau însă făpturi care să se bucure de ele. Aşa că Dumnezeu a grăit din nou. Şi la cuvântul lui Dumnezeu, apele mărilor au început să mişune de peşti şi vietăţi înotătoare. Tăria cerului s-a acoperit de păsări înaripate. Iar pământul a scos din el toate felurile de animale. Gata cu liniştea acum: păsările cântau de bucurie; animalele şi-au încercat şi ele glasul. Şi fiecare suna altfel. Totuşi, Dumnezeu nu isprăvise încă de făurit toate lucrurile. Aşadar, Dumnezeu a făcut primul bărbat şi prima femeie, ca să aibă grijă de lume şi unul de celălalt. Pe bărbat l-a numit Adam şi pe femeie Eva."

(de la eleva Mitrea Alina)

Despre Creştinism:

Persecuţiile împotriva creştinilor

„Şi când a deschis pecetea a cincea am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o." Apocalipsa VI, 9. „De ai fost prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor." (Sfântul Marcu Ascetul)

În epoca primară, creştinii au suferit unele piedici şi chinuri în propovăduirea credinţei creştine, persecutaţi fiind de împăraţii romani, păgâni.

Persecuţiile au început în anul 64 d. Hr., sub împăratul Nero şi au luat sfârşit în 313 d. Hr., sub Constantin cel Mare (în anumite zone restrânse au continuat până în anul 324). În timpul anumitor împăraţi, ele au fost întrerupte, astfel încât perioada persecuţiilor propriu-zise înseamnă în jur de 150 de ani.

De ce erau creştinii persecutaţi?

În primul rând, pentru că religia creştină era o religie nouă, monoteistă (creştinii crezând într-un singur Dumnezeu), spre deosebire de religia păgână, care era politeistă (păgânii credeau în mai mulţi zei), idolatră şi decăzută.

Mai mult, creştinii refuzau să aducă sacrificii zeilor şi să-l adore pe împărat ca pe un zeu, închinându-se Dumnezeului celui adevărat, Creatorul cerului şi al pământului.

Persecuţiile asupra creştinilor au atins apogeul în perioada cuprinsă între domniile împăraţilor Deciu şi Diocleţian. În timpul împăratului Antonon Piosul a avut loc o persecuţie la Smirna (Asia), în care au murit 11 creştini, dintre care cel mai cunoscut este bătrânul episcop Policarp de Smirna, ars pe rug şi străpuns cu un pumnal.

În timpul împăratului Marcu Aureliu, la Roma a suferit martiriul filosoful creştin Sfântul Iustin, împreună cu alţi şase credincioşi. În Africa, în timpul domniei lui Septimiu Sever, au fost martirizaţi şase creştini, printre care se aflau o nobilă romană, Perpetua, şi servitorul ei, Felicitas. Actul lor martiric este unul dintre cele mai interesante şi frumoase din literatura creştină.

Sub împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Maximian, Biserica creştină a suferit cea mai grea persecuţie. Aceştia au dat edicte de persecuţie prin care cereau dărâmarea locaşurilor de cult creştine, arderea cărţilor sfinte şi pedepsirea aspră a clericilor şi a creştinilor care nu se lepădau de credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Între anii 303 - 305 au fost numeroşi martiri, în special în Răsărit, precum: Sfânta Varvara, Sfinţii Cosma şi Damian, Sfintele Agapi, Irina şi Hionia, preotul Montanus şi soţia sa, Maxima.

Dumnezeu a binecuvântat cu mulţi sfinţi mărturisitori ai dreptei credinţe şi pământul nostru românesc. Astfel, în Dobrogea au suferit martiriul pentru Hristos Sfinţii Epictet şi Astion (8 iulie), cu moaștele sfinte la mânăstirea Halmyris; la Cernavodă au suferit Sfinții Chiril, Chindeas şi Dasius (20 noiembrie). La Noviodunum au suferit martiriul sub Diocleţian sau Liciniu Sfinţii Zoticos, Attalos, Filippos şi Camasis (Kamasis), ale căror moaşte au fost descoperite în cripta de la Niculiţel şi care astăzi se află la mănăstirea Cocoş (jud. Tulcea).

La Alexandria a suferit pentru dragostea de Dumnezeu Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina (25 noiembrie), iar în Armenia au suferit cei patruzeci de mucenici (9 martie), lăsaţi să îngheţe în lacul Sevastia.

În ciuda măsurilor luate de împăraţii romani împotriva creştinilor, cu cât aceştia erau mai persecutaţi, cu atât numărul lor creştea. Este bine de ştiut că în această perioadă a persecuţiilor, Biserica a dat cel mai mare număr de martiri, cinstiţi până astăzi ca Sfinţi.

Prin mărturisirile lor în faţa judecătorilor păgâni, martirii ne arată credinţa nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu şi dragostea lor pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru mântuirea oamenilor. De aceea, exemplul lor este de mare preţ, căci ei ne întăresc în credinţă şi ne arată cum să trăim în această viaţă după poruncile lui Dumnezeu.

Tot în timpul persecuţiilor a luat naştere cultul Sfinţilor şi al Sfintelor Moaşte. Noi ne rugăm cu credinţă Sfinţilor mucenici, căci suntem încredinţaţi că ei se roagă lui Dumnezeu pentru noi.

„Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!"

(de la elevul Corchez Claudio Stefano)

Opt sfaturi care dau viaţă veşnică

1.    Teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău.

2.    Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie.

3.    Nu apuca pe calea celor fără-de-lege.

4.    Păzeşte-ţi inima, că din ea ţâşneşte viaţa.

5.    Fereşte-te de desfrânare şi caută curăţenie.

6.    Mila şi adevărul să fie cu tine pururea.

7.    Puneţi nădejdea în Domnul şi nu în tine.

8.    Pe toate căile gândeşte-te la El şi Dânsul îţi va netezi calea.

(de la eleva Manea Diana)

Despre Creştinism

Răspândirea creştinismului pe teritoriul ţării noastre

„Hristos stăpâneşte şi în ţinuturile dacilor, germanilor, sciţilor..." (Tertulian).

Când Dacia a fost cucerită de Traian (în 106) şi transformată în provincie romană, aici au fost aduşi colonişti din toate părţile lumii: din Siria, din Asia Mică, din Peninsula Balcanică. Cum aceste teritorii fuseseră deja creştinate de Sfinţii Apostoli, e foarte probabil ca mulţi din aceşti colonişti să fi fost creştini.

De asemenea, pentru paza militară, Traian şi împăraţii care i-au urmat au adus în Dacia unităţi militare numite „legiuni" (legiunea a XIII-a Gemina la Apulum - Alba Iulia, legiunea a V-a Macedonica la Potaissa - Turda). Mulţi dintre aceşti soldaţi erau creştini. (Nu trebuie uitat că primul roman creştinat a fost sutaşul Corneliu). În secolul al III-lea, când au fost înregistraţi primii martiri ai ţării noastre, printre ei erau şi mulţi soldaţi romani.

Până în 271, cât a durat stăpânirea romană în Dacia, aici au venit şi negustori, fie din Asia, fie din Grecia; mulţi dintre aceştia, la rândul lor, au contribuit la răspândirea creştinismului în ţara noastră.

Dovada că noi am fost creştinaţi încă din timpul stăpânirii romane este faptul că multe cuvinte de bază din vocabularul religios sunt de origine latină: biserica (basilica); Dumnezeu (Domine Deus); Florii (Floralia, o sărbătoare de primăvară la păgâni); creştin (christianus); a închina (înclinare); cruce (crux - crucem). De asemenea, în „Tatăl nostru" şi în Simbolul de credinţă sunt foarte multe cuvinte latine.

Concluzie: Creştinarea poporului român s-a făcut odată cu formarea lui, în timp, prin convertiri individuale, şi nu dintr-o dată, printr-un eveniment istoric, cum s-a întâmplat la popoarele creştine din Apus. De asemenea, poporul român este singurul popor de origine latină în care s-a impus şi s-a păstrat Ortodoxia.              

(de la elevul Corchez Claudio Stefano)

Despre sfintele mânăstiri

Mănăstirea Curtea de Argeş - sec. XVI

       Ridicată de Neagoe Basarab (1512 - 1521), din iubire de Dumnezeu, după cum însuşi a mărturisit: „Adusu-mi-am aminte că mulţi împăraţi întru împărăţiile acestea s-au sălăşluit şi puţini cereasca împărăţie au moştenit...".

       Începută în 1514 şi terminată în 1517. Zugrăvirea ei a fost în grija lui Radu de la Afumaţi (1522 - 1529).

       Domnitorul Neagoe a clădit biserica pe locul alteia mai vechi, care fusese centru mitropolitan.

       Este o bijuterie de arhitectură, pictură, artă decorativă românească.

       A fost refăcută în 1885.

       Lângă ea se află fântâna meşterului Manole, de care se leagă atâtea legende româneşti.                  

(de la elevul Bolcoş Radu)

Judecata de Apoi

La Judecata de Apoi Domnul nostru Iisus Hristos va judeca şi pe oameni, şi pe îngeri, adică pe diavoli şi pe toate popoarele lumii. Atunci când va veni Fiul Omului (Iisus Hristos) în slava Sa, va pune pe păcătoşi de-a stânga Sa şi pe drepţi  de-a dreapta Sa şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Dar să ştiţi că judecata universală a lumii va fi anunţată mai întâi prin arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer. Că se zice în Scriptură: „Şi vor vedea pe norii cerului semnul Fiului Omului", adică Crucea Mântuitorului, Care va veni pe nori şi va străluci mai tare decât soarele.

Când vor vedea Sfânta Cruce toate popoarele păgâne, ca şi cei ce nu o cinstesc, că vine înaintea Împăratului Hristos pe norii cerului, că o aduc îngerii şi că va lumina toate popoarele, atunci, cum zice evanghelistul Matei, „Vor plânge toate popoarele lumii". Atunci vor cunoaşte al cui semn este semnul Crucii, Cine vine după el, Cine a avut Cruce şi Cine S-a răstignit pe ea, adică Hristos, Mântuitorul lumii.

Era obicei la romani şi la egipteni, când avea să vină împăratul într-o cetate, să-i aducă sceptrul înainte. Deci mergea toiagul împărătesc de aur, pe care îl aduceau slugi şi ziceau: „Vine în urmă împăratul!" Aşa vor aduce îngerii Sfânta Cruce pe norii cerului, înainte de a veni judecata lumii.

Şi când vor vedea că străluceşte Crucea, toate marginile lumii, toate popoarele păgâne ce au hulit Crucea şi cei ce au fost creştini şi au înjurat-o şi nu s-au pocăit şi toți cei ce s-au lepădat de cruce, în mare frică şi cutremur vor fi, ştiind că în urma Crucii vine Acela care S-a răstignit pe dânsa şi Care a avut-o ca armă cu care a dărâmat iadul.

 (culeasă de Mitrea Alina)

  Pentru prima parte a selecțiilor din Revista școlară "Înșiră-te, rugăciune...", și pentru explicații referitoare la revista, click aici.