Clasa: a VIII-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Învățătura despre Sfânta Treime în Crez

Tipul lecţiei: transmitere şi însuşire de cunoştinţe

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să extragă pasajele din Crez în care se vorbeşte de însușirile de „nenăscut" / „născut" / „purces" ale Persoanelor Sfintei Treimi;

O₂: să facă analogii între Sfânta Treime - Dumnezeu Unul şi realităţile cunoscute (2-3 analogii);

O₃: să citeze din Sfânta Scriptură cel puţin două pasaje în care se vorbeşte despre Sfânta Treime.

Obiective formativ-educative:

• să înţeleagă cât de tainică este Dumnezeirea pentru noi şi cum s-a făcut cunoscută prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin Pogorârea Duhului Sfânt;
• să conştientizeze necesitatea şi frumuseţea devenirii noastre întru asemănarea Sfintei Treimi.

Strategia didactică:

• mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: Sfânta Scriptură, icoane cu Sfânta Treime, cărţi scrise de sfinţi, cuvinte încrucişate.
• metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, expunerea, argumentarea, problematizarea, exerciţiul, lectura biblică, lectura din cărţi ale sfinţilor, observaţia.
• formele de organizare a clasei: frontală, individuală, lectura individuală.

Bibliografia:

Credinţa ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Trinitas, Iaşi, 1996;

Dicţionar religios, Pr. Ion M. Stoian, Editura Garamond, 1995;

Liturghia: Cerul pe Pământ, Sfântul Ioan din Kronştadt, Editura Deisis, Sibiu, 1996;

Dogmatica, Sfântul Ioan Damaschin, ediţia a treia, Editura Scripta, Bucureşti, 1993;

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Mistune al B.O.R., Bucureşti, 1995;

Acatistier, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1994;

Metodica Predării Religiei, prof. Monica Opriş, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

Desfăşurarea lecţiei:

I. Moment organizatoric

- Salutul;

- Rugăciunea;

- Prezenţa.

II. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

Se anunţă şi se notează pe tablă noul titlu: „Învățătura despre Sfânta Treime în Crez". „Astăzi vom aprofunda cunoştinţele despre Sfânta Treime, mărturisite şi în Crez: vom vorbi despre marea taină a Sfintei Treimi, despre locuri din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre Dumnezeul nostru Treimic, despre comparaţii (analogii) pe care le putem face într-o oarecare măsură între Sfânta Treime şi realitatea înconjurătoare."

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

- Se reaminteşte Crezul în întregime, fie printr-un elev care îl rosteşte, fie prin rostirea lui de către profesor sau de toată clasa împreună.

- „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul ... şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de Viaţă Dătătorul ..." (Crez). Din Crezul ortodox învăţăm că Dumnezeu este Unul ca fiinţă, ca fire dumnezeiască, şi întreit în Persoane: una e Persoana Tatălui, alta e cea a Fiului şi alta cea a Duhului Sfânt; dar dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh una este, ca şi slava, ca şi măreţia.

- Persoanele Sfintei Treimi sunt altfel decât noi. E o mare taină aici. E cea mai mare taină, din care ne-a descoperit Dumnezeu numai cât ne este absolut necesar pentru mântuire. Noi nu ne închinăm la trei dumnezei, ci Unuia singur. În acelaşi timp, nu putem spune că Dumnezeul nostru e o singură Persoană: sunt trei. Dacă am lua trei oameni diferiţi, am spune că ei sunt una prin firea omenească, şi trei persoane diferite. Dar fiecare om dintre cei trei aleşi de noi la întâmplare are voinţa sa, gândurile sale, activitatea sa etc. Ei diferă foarte mult unul de altul. În Sfânta Treime este o singură voinţă, o singură lucrare, o singură putere, pentru că e o singură dumnezeire. Nu este ceva pe care să îl vrea Tatăl şi să nu îl vrea Fiul sau Sfântul Duh.

Persoanele Sfintei Treimi sunt într-o unire desăvârşită (perfectă), pe când noi, oamenii, din păcate, nu suntem aşa. Una dintre rugăciunile lui Hristos dinainte de a fi răstignit a fost: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie Una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis." (Ioan XVII, 21)

- Dacă ne facem membri ai Bisericii prin Botez, ne facem una şi între noi, cu legătura Duhului Sfânt primit în noi. Fiind membri activi ai Bisericii, participând la slujbele ei cu toată dăruirea, ajutându-ne unii pe alţii, făcându-ne datoria fiecare, ne unim între noi cu unirea Duhului Sfânt, asemănându-ne Sfintei Treimi. Aceasta este, de altfel, ţinta vieţii noastre, şi aşa este Raiul: o unire desăvârşită între oameni, îngeri şi Dumnezeu, fără amestecare. Nouă, deci, numai Sfânta Treime ne poate da această putere de a desface separarea dintre oameni, egoismul, „interesul propriu".

- „... şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii ...; ...şi întru Duhul Sfânt ... Care din Tatăl purcede ...". Există trei însuşiri prin care Persoanele Sfintei Treimi Se deosebesc: Tatăl este nenăscut; Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Aceste însuşiri sunt iarăşi o taină pentru noi: faptul că Tatăl este nenăscut ne arată că El nu primeşte existenţa de la nimeni. El este dintotdeauna, dinainte de e exista timpul, fără de început şi fără de sfârşit. Fiul este Unul-Născut din Tatăl. Şi cum Tatăl este dintotdeauna Tată, înseamnă că din veşnicie are pe Fiul, că nu a existat vreun moment în care Fiul să nu existe. E, deci, o naştere pe care mintea omenească nu o poate pricepe. E o naştere fără de început şi fără de sfârşit. Ca să înţelegem mai bine aceasta, să ne gândim la foc şi la lumina lui: focul există deodată cu lumina, şi nu este mai întâi focul şi pe urmă lumina, ci amândouă deodată, şi niciodată nu se despart: aşa este şi pentru Tatăl şi Fiul.

Iar Sfântul Duh purcede din Tatăl. Despre purcedere nu ştim nimic, decât că e diferită de naşterea Fiului. Tatăl are tot ce are Fiul şi Duhul, în afară de naştere şi purcedere; Fiul are tot ce are Tatăl şi Duhul, în afară de nenaştere şi purcedere, iar Duhul Sfânt are tot ce are Tatăl şi Fiul, în afară de nenaştere şi de naştere.

- Este cu neputinţă să se găsească în lume o imagine foarte clară care să arate în mod exact cum vieţuieşte sau cum este Sfânta Treime. Dar să nu ne mirăm de acest lucru. Dacă atât de multe lucruri din jurul nostru ne rămân neînţelese, cum să avem puterea să-L înţelegem pe Creatorul a toate? Însă Dumnezeu vrea ca noi să-L cunoaştem. De aceea, în lumea aceasta ne oferă picături din cunoaşterea Lui, pe când în împărăţia cerurilor ne deschide eternitatea, când veşnic ne vom desfăta de frumuseţea Sa.

După cum apa are trei stări, solidă, lichidă şi gazoasă, fiind tot apă; după cum sufletul are voinţă, gândire (raţiune) şi sentiment; şi după cum soarele are discul solar, raza şi căldura, tot astfel putem face comparație de departe cu Persoanele Sfintei Treimi, care au aceeaşi Dumnezeire, aceeaşi fire dumnezeiască.

- Sunt mai multe locuri în care se vorbeşte în mod clar în Sfânta Scriptură despre Sfânta Treime, toată Scriptura fiind o carte despre Dumnezeu - Treime. Dintre aceste locuri, vom vedea câteva: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl", „Eu şi Tatăl una suntem" (rostite de Hristos); la Botezul Domnului în Iordan; „Căci Dumnezeu (Tatăl) aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său (Iisus) Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan III, 16).

Sfânta Scriptură, ca şi Crezul, ne învaţă să ne gândim la Dumnezeu ca la Ziditorul şi Atotţiitorul - Dumnezeu Tatăl; ca la Dumnezeu făcut Om, pentru mântuirea noastră - Dumnezeu Fiul; şi să-L simţim pătrunzând în sufletele noastre, prin Duhul Sfânt pogorât în noi. Putem spune Crezul într-o formă prescurtată astfel: „Cred în Dumnezeu Tatăl, Care m-a făcut; în Dumnezeu Fiul Care mă mântuieşte şi în Dumnezeu Duhul Sfânt Care trăieşte în mine." Vom vedea şi în alte lecții că nimic din tot ceea ce a făcut şi face şi va face Dumnezeu pentru noi nu este opera numai a uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi: Tatăl nu creează singur, Fiul nu mântuieşte singur, Duhul nu locuieşte singur în noi.

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

- Din Acatistul Preasfintei Treimi:

„Vrând să mântuieşti lumea, Te-ai arătat la râul Iordanului, Preasfântă şi Dumnezeiască Treime: Tatăl în glas din cer mărturisind pe Fiul cel iubit; Fiul în chip omenesc primind Botezul de la rob; şi Duhul Sfânt pogorându-Se în chip de porumbel peste Cel ce Se boteza. Deci întru numele a unui Dumnezeu, însă în trei Feţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, ne-am învăţat a lumina cu Botezul pe tot omul ce vine în lume, cântând: Aliluia!"

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- a) Sfântul Ioan din Kronştadt ne învaţă:

„Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor" - se rosteşte la orice slujbă. E o laudă adresată Sfintei Treimi, Care a făcut, ţine în viaţă şi ocroteşte toate. Se repetă foarte des, pentru că tot ce se repetă des la slujbe ne arată ceea ce ne este absolut necesar în viaţă şi de care noi uităm.

- b) Din Pateric:

Pilda omului credincios

Era un om foarte credincios care a venit la avva Pimen, cerând să audă de la el vreun sfat. Şi a zis bătrânul Pimen către om:

- Grăieşte fraţilor vreun cuvânt! căci erau mai mulţi călugări adunaţi la avva. Iar omul se ruga zicând:

- Iartă-mă, avvo, eu ca să învăţ am venit, nu ca să dau sfat. Şi silit fiind de bătrân, a zis:

- Eu sunt om din lume (mirean) şi vând verdeţuri şi nu ştiu să vorbesc din Scriptură. Dar o pildă voi zice: „Un om a zis prietenului său: fiindcă am poftă să văd pe împăratul, vino cu mine! A zis lui prietenul: vin cu tine până la jumătatea căii. Şi a zis altui prieten: vino tu de mă du la împăratul! I-a zis lui: te duc până la palatul împăratului. Zis-a şi celui de-al treilea: vino cu mine la împăratul! Iar el a zis: eu vin şi te duc la palat şi stau şi grăiesc şi te bag la împăratul."

Şi l-a întrebat avva pe el:

- Care este puterea pildei? Şi răspunzând, le-a zis lor omul:

- Cel dintâi prieten este nevoinţa, care povăţuieşte până la drum; cel de-al doilea este curăţenia, care ajunge până la cer, iar al treilea este milostenia, care duce până la Împăratul Dumnezeu cu îndrăzneală.

Şi aşa fraţii, folosindu-se, s-au dus.

Avva = părinte (aşa se adresează călugării între ei); Patericul = cartea despre diferiţi Avva.

Mirean = care nu este preot sau călugăr; laic.

Nevoinţă = lupta omului credincios cu relele din suflet, pentru a scăpa de ele.

Curăţenie = viaţă dusă fără de păcat.

 Întrebare: Cum ajungem la Dumnezeu, potrivit pildei din Pateric?

- c) Concluzia lecţiei: Sfânta Treime e izvorul vieţii şi al fericirii noastre, şi rămâne pentru noi o taină.

VIII. Evaluarea

- Extrageţi din Crez părţile din care aflăm că Fiul este născut din Tatăl şi că Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Notaţi-le în caietele de Religie.

IX. Activitatea suplimentară

- Memoraţi rugăciunea Sfântului Ioanichie:

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie."

X. Încheierea

Rugăciunea, salutul.

Clasa: a VII-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Sfinţii Trei Ierarhi - modele ale iubirii față de semeni

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să indice datele serbării Sfinţilor Trei Ierarhi;

O₂: să motiveze serbarea lor împreună, pe 30 ianuarie;

O₃: să precizeze importanţa serbării acestor Sfinţi Ierarhi;

O₄: să arate misiunea Sfinţilor Trei Ierarhi în Biserica vremii lor și peste veacuri.

Obiective formativ-educative:

- să înţeleagă că numai Sfinţii pot face cu adevărat misiune în lume, fiind modele pentru creștinii din toate timpurile.

Strategia didactică:

• mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: icoană cu Sfinţii Trei Ierarhi.
• metodele de învăţământ folosite la lecţie: dezbaterea, conversaţia, explicaţia, exerciţiul, problematizarea, lectura religioasă, povestirea.
• formele de organizare a clasei: frontală.

Bibliografia:

• Proloage, vol. I;
• Dicţionar al numelor de Botez;
• „Istoria Bisericii Române", pr. M. Păcurariu, pentru seminariile teologice;
• Pr. I. M. Stoian, „Dicţionar religios";
• Sfântul Ioan din Kronştadt, „Liturghia: Cerul pe Pământ".

Desfăşurarea lecţiei:

I. Moment organizatoric

- salutul, rugăciunea, prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

- prin întrebări adresate frontal, legate de lecţia anterioară, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

- Prin discuție despre citatul de la Sfântul Paisie Aghioritul, despre filantropie:

„Când ne interesăm de celălalt, obligăm pe Hristos să se intereseze de noi. Vrei ca rugăciunea ta să fie din inimă, pentru a fi primită de Dumnezeu? Fă din durerea semenului tău durerea ta.

Dumnezeiască este bucuria pe care o simte omul atunci când dă!

Cine oboseşte pentru aproapele său din iubire curată, acela se odihneşte cu oboseala. Pe când cel care se iubeşte numai pe sine însuşi şi trândăveşte, acela oboseşte şi când stă.

Jertfa pentru semenul nostru ascunde marea noastră iubire pentru Hristos. Câţi au, deci, intenţia bună de a face milostenie, dar nu au nimic şi de aceea îi doare, aceia miluiesc cu sângele inimii lor.

Oamenii indiferenţi şi neîndurători care se gândesc numai la ei înşişi şi se satură în nesimţire, în paralel îşi umplu inima cu multă nelinişte şi se chinuiesc încă din această viaţă. Pe când cei milostivi, întrucât satură pe alţii cu dragostea lor, sunt săturaţi de iubirea lui Dumnezeu şi de binecuvântările Sale îmbelşugate."

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- se notează pe tablă / în caiete titlul lecţiei noi: „Sfinţii Trei Ierarhi - modele ale iubirii față de semeni." Este vorba despre Sfinţi care au trăit în momente de răscruce pentru Biserica Ortodoxă, când învăţătura Bisericii a fost puternic atacată prin erezii.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

 - Sfinţii Vasile cel Mare (330 - 379), Grigorie Teologul (328 - 389) şi Ioan Gură de Aur (344 - 407) sunt sărbătoriţi împreună la data de 30 ianuarie, drept cei mai mari Învăţători şi Episcopi ai Bisericii noastre. Ei sunt cunoscuţi şi sub numele de „Sfinţii Trei Ierarhi", pentru că toţi trei au fost episcopi. În popor, sărbătorii lor i se mai spune, de aceea, „trisfetitele".

Aceşti trei sfinţi au şi sărbătoriri separate: Sfântul Vasile, pe 1 ianuarie, Sfântul Grigorie pe 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan pe 13 noiembrie şi pe 27 ianuarie.

Cei trei ierarhi au trăit toţi în secolul al IV-lea d.Hr., fiind învăţaţi în ştiinţa vremii lor, dar şi cunoscători şi trăitori ai învățăturilor Sfintei Scripturi. În vremea lor, Biserica tocmai scăpase de perioada persecuţiilor, când cineva putea fi închis şi ucis pentru simplul fapt că se declara sau se numea „creştin". Venea pentru Biserică o altă perioadă grea, în care înfloreau diverse învăţături greşite (ereziile), mai ales cele legate de Sfânta Treime. Sfinţii Trei Ierarhi au avut de luptat cu aceste erezii, pentru a păstra dreapta credinţă a Bisericii. Ei și-au arătat iubirea pentru aproapele, conducând pe păstoriții lor la calea Adevărului, dar și prin faptele milosteniei trupești.

"Ioan" = "Dumnezeu a avut milă" (de la ebraicul "Yehohonan").
"Grigorie" = "care veghează" (de la grecescul "Gregorios").
"Vasile" = "rege", "conducător" - de la grecescul "Basileos".

 
- Sfinţii Trei Ierarhi au fost atât de slăviţi în Biserica Ortodoxă, încât în jurul anului 1100 d.Hr. s-a ajuns la ceartă între credincioşi din cauza cinstirii lor. Astfel, erau creştini care îl considerau pe Sfântul Vasile drept cel mai mare dintre ierarhi, pentru că a unit cuvântul cu fapta. Alţii îl considerau pe Sfântul Grigorie ca fiind cel mai mare, pentru cuvintele lui frumoase şi pentru profunzimea gândirii lui, iar alţii dădeau întâietate Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru că a fost mai bun cuvântător decât toţi. Aceşti creştini se împărţiseră în cete şi se duşmăneau între ei. Sfinţii Trei Ierarhi, din cer, n-au suportat să vadă că oamenii se ceartă din cauza lor. Ei s-au arătat atât pe rând, cât şi împreună, unui episcop înțelept, numit Ioan, şi i-au zis:

- Noi la Dumnezeu una suntem şi nu este niciunul mai mare între noi. Fiecare dintre noi a avut rolul său. Deci porunceşte creştinilor să nu se mai certe pentru acest lucru. Noi ne-am străduit să îi împăcăm pe oameni, nu să le dăm motiv de ceartă. Pentru aceasta, fă-ne praznic la toţi trei într-o zi.

Episcopul Ioan a ascultat ce i-au zis Sfinţii Trei Ierarhi şi a înştiinţat şi pe ceilalţi creştini. Aşa s-a pus capăt vrajbei şi s-a ales drept zi de prăznuire 30 ianuarie.

- În cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, domnitorul Vasile Lupu a ridicat în secolul al XVII-lea o minunată biserică la Iaşi, care uimește lumea prin frumuseţea ei.

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

- Întrebări şi discuţii:

• Cine sunt cei Trei Sfinţi Ierarhi?
• De ce se serbează împreună?
• Care sunt datele de serbare separate, ale fiecăruia?
• Cum au apărat aceşti Sfinţi credinţa cea dreaptă?
• Ce probleme avea Biserica în vremea lor?

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Să ştim mai mult:

a. Despre biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi:

- A fost înălţată de Vasile Vodă Lupu (1634 - 1653). E cea mai frumoasă biserică dintre cele pe care acest voievod le-a ridicat. A fost începută în anul 1635 şi sfinţită la 6 mai 1639. În această biserică au fost aşezate moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva la 13 iunie 1641. E o biserică din piatră şi marmură; în exterior e acoperită de sus până jos cu sculpturi foarte frumoase.

- Se ştie că în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888 a izbucnit un incendiu în paraclisul bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, de la un sfeşnic. A ars tocmai racla cu moaştele Sfintei Parascheva. Argintul care învelea racla s-a topit, dar lemnul de sub argint şi moaştele au rămas neatinse. În urma acestei minuni, moaştele au fost mutate la Catedrala ortodoxă din apropiere.

b. Despre Arie.

- Arie a trăit între anii 256 - 336 d.Hr. şi a fost preot în Alexandria Egiptului. Din cauza mândriei şi invidiei, a ajuns eretic, învăţând pe oameni că Fiul nu este egal cu Tatăl, că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci prima fiinţă creată de Dumnezeu Tatăl. El ataca astfel învăţătura despre Sfânta Treime, şi foarte mulţi oameni l-au crezut, inclusiv împăraţi.

- Erezia lui a fost numită „arianism" şi condamnată de Biserică în mod oficial în anul 325.

- De la Sfântul Ioan din Kronştadt:

- „Ţie, Doamne" - se cântă la Sfânta Liturghie după cuvintele „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm"; ne îndeamnă să lăsăm în grija lui Hristos toate problemele, mai mari sau mai mici, ale vieţii noastre.

VIII. Evaluarea

- Istorioară religioasă:

Minunea Sfântului Vasile cel Mare din cetatea Niceea

În vremea împăratului Valens, care îmbrăţişase erezia ariană, căpeteniile ereticilor din Niceea au cerut ca ortodocşii să fie goniţi din biserica lor, şi lăcaşul să le fie dat lor. Ceea ce împăratul a şi făcut. Credincioşii izgoniţi au venit în grabă la Sfântul Vasile şi i-au spus ce s-a întâmplat.

Sfântul Vasile s-a dus îndată înaintea împăratului şi i-a propus să facă el dreptate în privinţa bisericii aceleia, fără să ţină partea vreuneia din părţi. Iar dacă împăratului nu îi va plăcea dreptatea Sfântului, putea mai apoi să-l izgonească, iar biserica să o dea arienilor. Împăratul a acceptat şi i-a dat scrisoare de împuternicire Sfântului Vasile, cu care acesta s-a dus la arieni.

Iată dreptatea Sfântului Vasile: a propus arienilor ca să închidă biserica respectivă şi să o pecetluiască, şi separat să o pecetluiască şi ortodocşii. Arienii aveau la dispoziţie trei zile şi trei nopţi ca să se roage, după care să facă să se deschidă singure uşile bisericii. Apoi aveau şi ortodocşii o noapte la dispoziţie, pentru rugăciune. Dacă nu se deschideau uşile bisericii singure la nici una din părţi, biserica urma să rămână tot arienilor. Aceştia au primit provocarea. Dar ortodocşii s-au supărat pe sfânt.

Biserica a fost pecetluită şi pusă sub pază. Şi s-au rugat ereticii trei zile şi trei nopţi, strigând „Doamne miluieşte", dar uşile bisericii nu s-au deschis. Atunci şi Sfântul Vasile a strâns toţi credincioşii, rugându-se împreună toată noaptea. Apoi s-au dus în faţa uşilor şi Sfântul Vasile a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Şi poporul a zis: „Amin!" Atunci s-a făcut cutremur mare, zăvoarele s-au dezlegat singure şi peceţile au sărit, iar uşa s-a deschis cu putere, lovindu-se de zid. Apoi au intrat cu toţii în biserică şi au făcut slujbă. Arienii, văzând minunea, s-au lepădat de erezie. Împăratul, aflând întâmplarea, s-a mirat foarte tare, dar nu a revenit la dreapta credinţă. De aceea a şi avut un sfârşit al vieţii înfricoşător (a ars de viu). Aşa au apărat dreapta credinţă Sfinţii Trei Ierarhi.

(după Proloage, la 1 ianuarie)

Extrageţi din istorioară modalitatea în care au făcut misiune Sfinții Trei Ierarhi, printre eretici sau între cei înșelați de eretici.

IX. Activitatea suplimentară

- Exerciţiu:

Alcătuiţi enunţuri în care să folosiţi cuvintele: „mirean", „erezie", „arian", „ierarh", „teolog".

X. Încheierea

- rugăciunea, salutul.

Clasa: a VII-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Faptele bune - roade ale virtuților

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să explice etimologia cuvântului „virtute";

O₂: să indice mai multe definiții ale virtuții (cel puțin două);

O₃: să precizeze modelele noastre de virtute;

O₄: să arate felurile virtuţilor în raport cu Dumnezeu şi cu semenii;

O₅: să motiveze necesitatea virtuţii pentru mântuire.

Obiective formativ-educative:

- să înţeleagă faptul că virtutea se obţine treptat, prin luptă şi răbdare, şi că se porneşte de la virtutea opusă păcatului nostru principal (cel mai mare).

Strategia didactică:

• mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: Sfânta Scriptură, icoane ale Sfinților și ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
• metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, expunerea, exerciţiul, problematizarea, argumentarea, lectura din cărţile sfinte.
• formele de organizare a clasei: frontal, individual.

Bibliografia:

• Duhul Adevărului, I. V. Felea, Editura Arhiepiscopiei ortodoxe a Alba-Iuliei, 1999;
• Credinţa ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1996;
• Liturghia: Cerul pe Pământ, Sfântul Ioan din Kronştadt, Editura Deisis, Sibiu, 1996;
• Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti, 1995;
• Manualul de morală creştină pentru Institutele teologice;
• Proloagele, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991 (volumul II);
• Filocalia 12.

I. Moment organizatoric

- salutul;

- rugăciunea;

- prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

• verificarea cunoștințelor predate anterior, frontal, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

Ce poate face un om pentru a se mântui? (discuţie)

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- se anunţă titlul lecţiei noi: „Faptele bune - roade ale virtuților";

- Vom discuta despre ce înseamnă „virtute", despre modelele noastre de virtute, despre necesitatea ajutorului harului Duhului Sfânt pentru a fi virtuoşi, dar şi despre scopul virtuţii.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

- a. Cuvântul „virtute" provine din cuvântul latinesc „vir", care înseamnă „bărbat". Demult, cuvântul „virtute" însemna curaj fizic, bărbăţie; mai apoi a însemnat rezistenţă la ispite şi practicare obişnuită a binelui. Pentru creştini, virtutea este năzuinţa continuă a credinciosului spre împlinirea faptelor bune, ajutată de harul Duhului Sfânt (de puterea şi de lucrarea dumnezeiască).

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (I Corinteni XV, 10). Aceasta înseamnă că virtutea e născută în om de har, dar este şi o lucrare a libertăţii omului. Dumnezeu nu ne sileşte să fim buni, dar fără bunătate nu moştenim împărăţia cerurilor. „Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor" (Romani XII, 17).

- b. Virtutea cuprinde intenţia bună şi îndeplinirea acestei intenţii, cu ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu. Virtutea înseamnă că ne face plăcere să facem numai bine, nu şi rău. Cel care porneşte pe drumul virtuţii simte la început o luptă cu pornirile sale rele din suflet. În limba greacă, de altfel, la virtute se spune „areti", de la numele zeului războiului, Ares. Cu cât învingem mai mult în această luptă, pornirile rele dispar. Oricând cel care a pornit pe drumul virtuţii poate să cadă: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" (I Corinteni X, 12); de aceea până la moarte trebuie să ne luptăm pentru a fi buni. Sfinţii sunt singurii care nu mai simt virtutea ca pe o luptă continuă, ci ca pe o pace care li s-a coborât în inimă.

- c. Iisus Hristos e modelul nostru de virtute. El a fost întotdeauna virtuos, fiind şi Dumnezeu, şi om. Sfinţii sunt alte modele de virtute pentru noi, care ne arată cum poate fi cineva ajutat de harul divin şi cum se poate schimba.

- d. Orice creştin are harul de la Botez. Atunci creştinul s-a născut la o viaţă nouă, a virtuţii, a trăirii împreună cu Hristos. Dar nu eşti şi nu ai fost obligat să fii bun. Acest har nu te obligă. E nevoie şi de voinţa ta bună, de bună-plăcerea ta de a fi bun, de alegerea ta liberă. Omul vechi e omul supus păcatului. E omul care, oricât s-ar strădui să fie bun, greşeşte. Aşa erau oamenii până la venirea lui Hristos şi până la Pogorârea Duhului Sfânt. Hristos, prin Crucea şi Învierea Sa, ne dă puterea de a fi din ce în ce mai buni, până acolo încât să ne asemănăm cu El Însuşi şi să fim împreună cu El Însuşi. Atenţie însă: harul se poate pierde, dacă cel care îl primeşte (cel botezat) nu lucrează împreună cu el spre bine, ci face faptele cele rele.

- e. E o singură virtute, care înseamnă facerea binelui din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Dar pentru că facerea noastră de bine se arată în diferite situaţii şi faţă de diferite persoane, putem spune că virtutea are înfăţişări diferite. Sunt virtuţi care sunt îndreptate direct către Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de Acesta: credinţa, nădejdea şi dragostea, sădite de Dumnezeu în suflet, şi fără de care nimeni nu se poate mântui. Dar sunt şi virtuţi arătate faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi oameni, care sunt sădite în firea omului de la crearea lumii şi care au fost slăbite de păcatul strămoşesc. Ele sunt întărite prin har, pentru a rodi în fapte bune: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea, bărbăţia.

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

- Întrebări şi discuţii:

• Ce înseamnă „virtute"? Daţi cât mai multe definiţii ale cuvântului.
• Cine este Modelul nostru de virtute?
• Ce alte modele de virtute avem?
• Putem fi buni numai cu puterile noastre? De ce?
• Când primim harul pentru a merge pe calea virtuţii?
• Ce forme poate îmbrăca virtutea?
• Ce ne învaţă Sfânta Scriptură despre virtute? (Analizaţi citatele biblice din lecţie. Puteţi căuta şi altele în acest sens.)
• Ce folos avem din trăirea în virtute?

- Cum se poate schimba un om

Într-o zi, nişte tâlhari au venit în chilia unui călugăr şi i-au zis:

- Toate cele ce sunt în chilia ta, am venit să le luăm. Iar călugărul a zis:

- Toate câte veţi voi, fiilor, să le luaţi. Atunci tâlharii au luat toate şi au plecat. Dar au uitat o haină ce atârna într-un cui. Iar călugărul, luând-o şi pe aceea, a alergat în urma lor, strigând:

- Fiilor, luaţi şi pe aceasta, pe care aţi uitat-o în chilia mea!

Tâlharii, minunându-se de nerăutatea stareţului, i-au adus tot ce furaseră înapoi şi, pocăindu-se, au zis unul către altul: „Cu adevărat om al lui Dumnezeu este acesta."

(după Proloage)

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur:

De vei vedea pe vreun om nedrept şi rău trăind în îndestulare şi sănătate, să nu te minunezi de el. A făcut şi el puţin bine vreodată pe pământ, şi pentru aceasta îşi ia plata aici, iar pe lumea cealaltă, va auzi ca şi bogatul din Evanghelie: „Tu ţi-ai luat cele bune în viaţa ta, pentru acel bine făcut de tine".

Iar de vei vedea pe cel drept suferind multe primejdii şi necazuri, să-l fericeşti şi să-ţi doreşti să fii ca el, pentru că aici unul ca acela se curăţeşte de păcate, iar pe lumea cealaltă, la multă bucurie merge; căci pe cel pe care îl iubeşte, Dumnezeu îl şi ceartă.

(după Proloage, la „luna martie în 16 zile")

- Sfântul Ioan din Kronştadt ne învaţă:

„Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta prea cinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău" - astfel ne cheamă preotul la rugăciune la Sfânta Liturghie, înainte de a rosti „Tatăl nostru". Iată că suntem chemaţi să fim uniţi: cu o singură inimă şi un singur suflet. Orice slujbă a Bisericii ne îndeamnă la această unitate, în care preoţii sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, prin harul lui Dumnezeu dat lor.

- Concluzia lecţiei: A fi virtuos înseamnă a face binele în orice împrejurare, nesilit, cu ajutorul harului Sfântului Duh.

VIII. Evaluarea

- Exerciţiu:

Colegii tăi îţi cer ajutorul cu un sfat. Încearcă să îi ajuţi. Pentru aceasta, gândeşte-te la faptul că este cel mai bine să te vindeci de un păcat, făcând virtutea opusă lui. Urmăriţi şi exemplul de mai jos:

a) Ionel suferă de înfumurare. Ce să facă să fie mai bun?

Sfat: Să nu se mai laude cu ceea ce ştie sau cu ce face bun; să se roage spunând rugăciunea vameşului: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului." Să rabde orice cuvânt de mustrare primeşte.

b) Marius suferă de lene. Nu-i place să facă nimic.

Sfat: .....................................................................................................

c) Marta nu are răbdare cu nimeni, se enervează din orice.

Sfat: .....................................................................................................

d) Aneta, când greşeşte, dă vina pe altcineva. Nu poate recunoaşte ce a făcut.

Sfat: .....................................................................................................

e) Liviu e harnic; pune mâna la orice treabă. Dar nu are interes să citească şi să înveţe deloc.

Sfat: .....................................................................................................

IX. Activitatea suplimentară

 - Gândiţi-vă fiecare la virtutea care vă lipseşte cel mai mult. Încercaţi să o dobândiţi, încetul cu încetul!

X. Încheierea

- Rugăciunea, salutul.

Clasa: a VII-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să indice câteva manifestări ale Proniei lui Dumnezeu față de lume (în general și față de oameni, în mod particular);

O₂: să analizeze situații concrete (din viața lor, din Sfânta Scriptură) în care se vede mai mult sau mai puțin purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume;

O₃: să alcătuiască un eseu (10-12 rânduri), pornind de la o cugetare dată;

O₄: să precizeze valoarea de adevăr a unor enunțuri, cu referire la subiectul predat.

Obiective formativ-educative:
- să privească necazurile și bucuriile acestei vieți prin raportare la viața veșnică, cu gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în orice împrejurare.

Strategia didactică:

• - mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: icoane
• - metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversația, explicația, exercițiul, problematizarea, conversația euristică, dezbaterea.
• - formele de organizare a clasei: frontală.

Bibliografia:
Sfânta Scriptură
Din învățăturile părintelui Filotei Zervakos
Metodica predării Religiei, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian Şebu, Prof. Monica Opriş, Prof. Dorin Opriş
Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe, Anthony M. Coniaris
Duhul Adevărului, Ilarion V. Felea, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 1999
Dogmatica ortodoxă, Pr. Lector George Remete

Desfăşurarea lecţiei:

I. Moment organizatoric

II. Verificarea cunoştinţelor

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

- Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de lume se numește Pronie sau Providenţă; este grija pe care o are Dumnezeu faţă de ceea ce a creat; e voinţa lui Dumnezeu ca să conducă făpturile spre bine. Dumnezeu e şi Creator, şi Proniator. El a voit să facă lumea, şi a făcut-o; tot El vrea să o menţină în viaţă, şi o menţine; El vrea să o conducă spre un scop bun, şi o conduce. Fiind bun, Dumnezeu poartă de grijă. Iar pentru că Dumnezeu e şi bun, dar şi înţelept, poartă de grijă de creaturi în modul cel mai bun cu putinţă.

Însă pentru că pronia lui Dumnezeu este de necuprins pentru mintea omenească, multe din lucrurile ei ni se par nedrepte. Unele din lucrurile proniei sunt prin bunăvoinţă (toate cele bune pe care le fac oamenii), iar altele prin îngăduinţă. Iată exemple de lucruri îngăduite de pronie:

a. Când Dumnezeu îngăduie ca şi omul drept să cadă în nenorociri, pentru a arăta şi altora virtuţile lui: ca în cazul dreptului Iov, a cărui răbdare şi dreptate s-a arătat în faţa lumii întregi şi mai ales a prietenilor lui.

b. Când Dumnezeu îngăduie ceva absurd să se întâmple, pentru a se face un lucru minunat: ca în privinţa Crucii, prin care a fost răstignit Hristos, câştigându-ne mântuirea.

c. Când îngăduie ca și cel cuvios să sufere, ca să se smerească, să nu alunece în mândrie pentru darurile şi harul pe care le-a primit: aşa era Sfântul Apostol Pavel, care avea o boală dată special pentru a nu se mândri.

d. Când părăseşte pe cineva pentru o vreme, pentru păcatele aceluia sau pentru ale părinţilor, ca la orbul din naştere, spre slava lui Dumnezeu.

e. Când îngăduie Dumnezeu ca cineva să sufere pentru ca ceilalţi să vadă slava la care ajunge acela prin suferinţă şi să se umple de râvnă şi de nădejdea slavei viitoare: situaţia mucenicilor.

- Omul e lăsat întotdeauna de Dumnezeu să aleagă. Dacă alege binele, Dumnezeu îl ajută să îl ducă până la capăt. Dacă alege răul, Dumnezeu îl părăseşte. Sunt două feluri de părăsiri ale lui Dumnezeu: una instructivă (mântuitoare), pentru îndreptarea omului, pentru râvna şi pilda altora sau spre slava lui Dumnezeu, care e temporară; una deznădăjduitoare şi completă, atunci când omul rămâne insensibil, nevindecabil, din pricina propriei lui hotărâri, deşi Dumnezeu a făcut totul pentru el. Avem, în acest ultim caz, exemplul nefericit al lui Iuda Iscarioteanul. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea părăsire!

- Felurile proniei lui Dumnezeu sunt însă mult mai multe şi nu le putem înţelege, nici exprima pe toate. Există însă o regulă generală pentru primirea proniei în viaţa noastră: toate întâmplările triste duc la mântuire pe cei care le primesc cu mulţumire. Mai trebuie să ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să dobândească împărăţia Lui. El n-a creat pe nimeni pentru a-l pedepsi. Însă pe unii îi pedepseşte, pentru că El e şi drept.

Dar dacă Dumnezeu nu voieşte ca să se facă răul, nu înseamnă că forţează pe om să facă binele. Orice om care vrea binele e ajutat de Dumnezeu şi nu poate să-l facă fără El; omul poate face fără Dumnezeu doar ceva rău, caz în care urmează diavolului. După cum nici diavolul nu sileşte pe nimeni şi nu poate sili spre rău, nici Domnul nu ne sileşte spre bine.

- Dacă de la început Adam ar fi păzit porunca lui Dumnezeu, s-ar fi fixat în bine, fără a mai aluneca spre rău. Prin călcarea poruncii, şi-a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragoste de materie şi de plăceri.

Dumnezeu a manifestat dragoste faţă de creaţia Sa prin simplul fapt că a creat-o. Iar faţă de om El a arătat o dragoste şi o purtare de grijă deosebite, încă de la început, prin faptul că omul a fost aşezat în Raiul preafrumos. Chiar şi după ce omul a căzut din starea de fericire, la ispita diavolului, Domnul nu l-a părăsit întru totul. L-a pedepsit după dreptate, dar i-a dat şi făgăduinţe de mai bine, i-a dat prilejuri de pocăinţă, l-a călăuzit prin îngeri, prin profeţi, prin legea lui Moise, prin războaie, prin propria conştiinţă (glasul lui Dumnezeu din om). Prin toate acestea se căuta distrugerea păcatului şi readucerea omului la o viaţă fericită. Suprema purtare de grijă pe care a dovedit-o Dumnezeu a fost că Însuşi Fiul Său, Cuvântul lui Dumnezeu, S-a întrupat. El fiind Dumnezeu desăvârşit, S-a făcut şi om desăvârşit, înfăptuind cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, pentru a ne mântui.

- Purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu a încetat odată cu Întruparea Fiului Său, nici cu Înălţarea Sa la cer, ci a continuat şi continuă prin Biserica Sa, prin Sfintele Taine, prin Duhul Sfânt Care vine în noi de la Botez şi Care ne uneşte cu Dumnezeu.

El are de grijă şi de cei necredincioşi, pe care îi ţine în viaţă, care fără El s-ar preface în ţărână. Permanent şi prin multe mijloace lucrează pronia lui Dumnezeu. Prin pronia Sa, Dumnezeu este pretutindeni de faţă şi totul se află sub stăpânirea Sa. Uneori, Dumnezeu ne instruieşte chiar şi prin demoni, cum a fost în cazul lui Iov.

„Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului." (Psalmul CIII, 29-31)

- Doamne, ajută-ne să deschidem ochii sufletului şi să vedem neîncetat purtarea Ta de grijă faţă de noi!

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

- Întrebări şi discuţii:

• Ce este Pronia sau Providenţa lui Dumnezeu?
• Cum îşi manifestă Dumnezeu purtarea de grijă faţă de creaţia Sa?
• Cum îşi manifestă Dumnezeu pronia faţă de om, în mod special?
• De ce se întâmplă lucruri negative pe lume, din moment ce Dumnezeu poartă de grijă neîncetat de aceasta?
• Care e forma supremă prin care Dumnezeu Şi-a arătat purtarea de grijă pentru lume?

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Citind Scriptura ...

Vindecarea orbului din naştere

„Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?

Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând." [...] „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic." (Ioan IX, 1-7; 32-33)

Citiţi integral capitolul IX din Evanghelia după Ioan. De ce îngăduise Dumnezeu ca acel om să se nască orb?

- Să ştim mai mult! (Din înțelepciunea Sfinților)

• Pronia lui Dumnezeu îşi arată puterile acolo unde omul vede uneori numai neputinţă.
• Nici păsăruica cea mai mică nu este uitată de Tatăl Ceresc.
• E mai lesne să măsori spaţiul cerului şi întinderea de sub cer şi adâncul prăpăstiilor mărilor; e mai uşor să numeri respiraţia care expiră din inimă, decât să măsori şi să cunoşti în întregime măreţia şi numărul binefacerilor lui Dumnezeu!
• Omul L-a uitat întotdeauna pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a uitat niciodată pe om.
• Mama nu se îngrijeşte mai mult de pruncul ei de la sân, decât se îngrijeşte de noi Stăpânul şi Împăratul nostru.
• Nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu ca mulţumirea noastră.
• Cu un ochi să priveşti spre milostivirea lui Dumnezeu, iar cu celălalt, la dreptatea Lui!
• După cum un copil mic nu este în stare să judece acţiunile şi purtările tatălui său, tot astfel nici noi nu suntem capabili să cercetăm cu o cuvenită exactitate căile înţeleptei providenţe a lui Dumnezeu.
• Să nu doreşti să ţi se întâmple ceea ce vrei, ci ceea ce Îi place lui Dumnezeu. Tu trebuie să doreşti ceea ce doreşte Dumnezeu. Pentru că Domnul duce toate spre bine şi le călăuzeşte în chipul cel mai bun.
• Orice s-ar întâmpla cu tine, primeşte ca pe un bine, ştiind că fără de Dumnezeu nu se întâmplă nimic. În întâmplările vieţii răsună glasul Providenţei lui Dumnezeu, care cheamă pe om pe calea Domnului.
• Domnul ne izbăveşte prin necazuri de mai mari necazuri.

Alegeţi unul din textele de mai sus şi alcătuiţi un scurt eseu pornind de la el (se poate da ca muncă independentă sau ca temă pe un termen mai lung sau mai scurt etc.).

- Exerciţiu:

Precizaţi  valoarea de adevăr a enunţurilor de mai jos:

a. Pronia lui Dumnezeu nu poate fi pătrunsă de oameni decât parţial.

b. Pronia se mai numeşte „providenţă" şi ni-L arată pe Dumnezeu ca fiind bun şi iubitor.

c. Pronia obligă omul la săvârşirea binelui.

d. Omul nu poate face niciun bine fără Dumnezeu.

e. Pronia se poate arăta şi în suferinţele omului, dacă acesta le acceptă cu mulţumire.

f. Nimeni şi nimic nu este scăpat din vedere de pronia lui Dumnezeu.

g. Dovada supremă a proniei e Întruparea lui Hristos.

h. Diavolul poate obliga omul la săvârşirea răului.

Corectaţi enunţurile greşite.

- Recitiţi din Sfânta Scriptură Cartea lui Iov (din Vechiul Testament). Observaţi modalitatea în care îngăduie Dumnezeu suferinţele dreptului Iov şi motivele pentru care face aceasta.

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să povestească viaţa Sfântului Constantin cel Mare și despre aflarea Crucii de către Sfânta Elena;

O₂: să precizeze cele mai de seamă acte făcute de acest Împărat în ajutorul creştinilor;

O₃: să completeze spațiile punctate cu datele corespunzătoare;

O₄: să explice importanţa Edictului de la Milan pentru Biserica creştină.

Obiective formativ-educative:

- să conştientizeze diferenţa dintre împăraţii imperiali din secolele I - IV d. Hr. şi Sfântul Constantin cel Mare, ca iubitor al creştinilor şi al religiei lor.

Strategia didactică:

• - mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: tabelul cronologic, hartă.
• - metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, exerciţiul, lectura religioasă, problematizarea, argumentarea.
• - formele de organizare a clasei: frontală, individuală.

Bibliografia:

• - I.V.Felea, „Duhul Adevărului";
• - Proloage, vol. II;
• - Sf. Ioan din Kronştadt, „Liturghia - Cerul pe Pământ";
• - Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe";
• - Pr. Eugen Drăgoi, „Istoria Bisericii Ortodoxe";
• - Pr. Ioan Rămureanu, „Istoria Bisericii Ortodoxe", vol. I;
• - Vieţile Sfinţilor pe luna mai;
• - Acatistier, 1994.

I. Moment organizatoric

- salutul, rugăciunea, prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

- frontal, oral, cu notare, a lecţiei predate anterior.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

- Prin lecturarea poeziei dedicate Sfinților Împărați: click aici.

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- Se notează pe tablă / în caiete titlul lecţiei noi: „Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena". Vom cunoaşte astăzi viaţa Sfântului Constantin şi legile pe care acesta le-a dat ca Împărat al Imperiului roman, în favoarea creştinilor. De asemenea, despre evlavia deosebită a Sfintei Elena, mama sa.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

Vreme de aproape trei sute de ani creştinii fuseseră prigoniţi de marii împăraţi ai lumii, începând cu Nero. Hristos fusese răstignit, Apostolii (în afară de Sfântul Ioan Evanghelistul) muriseră pentru credinţă; urmaseră apoi mii de martiri. Cu toate acestea, Biserica creştină nu a putut fi risipită: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (Ioan XVI, 33). După toate persecuţiile, tot mai rămăseseră sute de episcopi, la anul 313 d.Hr.

- Vremea persecuţiilor a încetat în secolul al IV-lea d.Hr., când prin mila lui Dumnezeu a venit la conducerea Imperiului roman de Apus, iar apoi şi de Răsărit, Sfântul Constantin cel Mare, ajutat şi de mama sa, Sfânta Elena. Iar venirea lui la conducerea Imperiului s-a făcut printr-o minune de la Dumnezeu, cum ne spun şi istoricii (Eusebiu de Cezareea). Astfel, Imperiul roman din vremea aceea era condus în Răsărit de Diocleţian, ajutat de ginerele său, Galeriu, capitala acestei părţi a imperiului fiind la Nicomidia. Apusul imperiului era împărăţit de Maximian şi de fiul lui, Maxenţiu, ajutat de Constanţiu Clor, tatăl Sfântului Constantin, capitala fiind la Roma. Constanţiu supraveghea Galia, Spania şi Britania. Numai în ţinuturile lui creştinii nu erau prigoniţi, ci socotiţi cei mai de seamă cetăţeni ai Imperiului roman, deşi Constanţiu era de religie păgână.

- Atunci când a murit Constanţiu, a venit în locul lui Sfântul Constantin, care se închina pe atunci unui zeu al soarelui. Murind şi Maximian, a venit în locul lui Maxenţiu, un vrăjitor periculos care nu iubea deloc pe creştini şi care asuprea populaţia. Maxenţiu nu a mai vrut să împartă conducerea cu Constantin şi a pornit război împotriva acestuia. Oastea lui Maxenţiu avea 150 000 de ostaşi, pe când cea a lui Constantin, doar 20 000. Constantin s-a rugat Dumnezeului celui adevărat să îl ajute în luptă. Ca răspuns al rugăciunii, Constantin a văzut ziua în amiaza-mare o cruce luminoasă strălucind pe cer, pe care scria cu litere alcătuite din stele: „Prin acest semn vei învinge". Sfântul nu a înţeles din primul moment ce înseamnă această viziune, pentru că Crucea era şi un element de tortură a celor răstigniţi. Dar noaptea i s-a arătat Hristos Însuşi, în vis, spunându-i să-şi pună pe steagul de luptă semnul Crucii, căci aşa îl va birui pe Maxenţiu. Aşa făcând, Constantin a biruit pe Maxenţiu la Roma, iar acesta s-a înecat în anul 312 în râul Tibru. În acelaşi an, Constantin a devenit împăratul Imperiului roman de Apus.

Bucuros şi uimit de ajutorul primit de la Dumnezeu în luptă, Constantin a început să iubească religia creştină. De aceea, de cum a ajuns împărat al Imperiului roman de Apus, a dat edictul de la Milan, în anul 313. Prin acest edict (decret) a oprit prigonirea creştinilor şi le-a dat libertate în imperiu. Tot prin acest act restituia creştinilor lăcaşurile de cult confiscate în timpul persecuţiilor şi diverse alte bunuri confiscate. După trei sute de ani de chinuri şi ucideri, creştinii puteau să-şi manifeste credinţa în siguranţă. În timp, Împăratul Constantin a dat şi alte legi care favorizau pe creştini: va scuti preoţii creştini de dări, va declara oficial ziua duminicii ca zi de odihnă în imperiu (în 321), va scoate chipurile zeilor de pe monede, înlocuindu-le cu semne creştine, va ridica multe biserici, în tot imperiul. El va da şi legi care dovedeau inima sa bună: uşurează sclavia, dă subvenţii de la stat pentru familiile nevoiaşe (care ajungeau să-şi vândă copiii din cauza sărăciei), interzice tortura prin răstignire, dă pedepse aspre pentru cei care furau copii etc.

- În anul 324, Împăratul Constantin se luptă cu Liciniu, conducătorul Imperiului roman de Răsărit, persecutor al creştinilor, şi îl înfrânge. În urma victoriei, el devine împărat şi al Răsăritului. În acest fel, libertatea creştinilor a cuprins întreg imperiul. În anul 325, Sfântul Constantin organizează la Niceea prima adunare a episcopilor ortodocşi (primul sinod ecumenic), pentru a lua măsuri împotriva ereziei lui Arie. Câtă schimbare se produsese: împăratul Nero şi mulţi alţii ca el făcuseră din creştini torţe umane, hrană pentru animale sălbatice, iar Constantin stă la masă cu episcopii lumii pentru a întări dreapta credinţă!

- În anul 330, Împăratul Constantin mută în mod oficial capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, o localitate de pe malul Bosforului, pe care o numeşte Constantinopol (oraşul lui Constantin). De la numele acestei localităţi, imperiul îşi va schimba şi el numele din „Imperiul roman" în „Imperiul bizantin".

De ce a mutat Sfântul capitala de la străvechea Romă?

- Au fost mai multe motive, printre care unele de ordin strategic şi economic. Dar principalul motiv era religios: Roma era plină de temple idoleşti, pe când în Bizanţ Constantin a ridicat multe biserici şi a interzis sacrificiile la zei. Tradiţia ne spune că Însuşi Dumnezeu l-a călăuzit să aleagă noua capitală.

- Conform aceleiaşi Tradiţii, Sfântul Constantin a fost botezat de episcopul Silvestru, în urma unui vis în care a fost îndemnat de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să se boteze, iar prin Botez a scăpat de boala incurabilă a leprei.

- Elena, mama evlavioasă a Sfântului Constantin, este cea care s-a învrednicit de găsirea lemnului Crucii pe care a fost răstignit Hristos, cea îngropată în dealul Golgotei (sau al Căpăţânii), alături de crucile celor doi tâlhari răstigniţi. Cu mare greutate a aflat sfânta Crucea, iar pentru a o deosebi de celelalte două cruci a fost nevoie de o minune de la Dumnezeu, care a făcut ca Crucea Sa să învieze un mort. Tot Sfânta Elena e cea care a zidit foarte multe biserici în Ierusalim şi în alte părţi ale imperiului.
Sfântul Constantin a murit la zece ani după moartea mamei sale, în anul 337, fiind amândoi sărbătoriţi de Biserică la 21 mai şi socotiţi „întocmai cu Apostolii".

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

- Întrebări şi discuţii:

•  Cum îi considera Constanţiu Clor pe creştini?
•  De ce l-a învins Constantin pe Maxenţiu în luptă?
•  Ce însemnătate are pentru istoria Bisericii Edictul de la Milan?
•  Ce legi favorabile creştinilor a mai dat Sfântul Constantin?
•  De ce şi când a mutat Împăratul Constantin capitala imperiului la Bizanţ (Constantinopol)?
•  Ce a descoperit Sfânta Elena?
•  Când sunt serbaţi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena?

VIII. Evaluarea

- Din Vieţile Sfinţilor:

Despre tatăl Sfântului Constantin

La curtea împăratului Constanţiu erau şi dregători păgâni, dar şi creştini. Vrând împăratul să afle care dintre ei sunt mai credincioşi, i-a supus la următoarea probă: i-a chemat pe toţi la sine şi le-a zis:

- Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe, şi atunci îmi va fi prieten adevărat. Iar dacă nu va voi, să plece de la curtea mea.

Imediat, cei de faţă s-au separat în două grupuri: păgânii, chiar dacă se închinau la alţi zei decât împăratul, au acceptat să renunţe la zeii lor, pe când creştinii au hotărât să plece de la curte. Dar împăratul, spre uimirea tuturor, i-a oprit la curte tocmai pe creştini şi i-a gonit pe ceilalţi, zicând:

- Voi, creştinii, dacă purtaţi atâta credinţă Dumnezeului vostru, înseamnă că şi pe mine mă veţi sluji cu credinţă. Iar voi, care vă închinaţi la zei, dacă puteţi renunţa cu uşurinţă la zeii voştri, înseamnă că şi pe mine mă puteţi trăda uşor, deci nu vă mai vreau la curtea mea. Şi i-a alungat împăratul Constanţiu pe păgânii linguşitori.

(Din Vieţile Sfinţilor pe luna mai, la 21 mai)

Ce dovedeşte această istorisire despre tatăl Sfântului Constantin?

- Exerciţiu:

Completaţi următorul tabel cronologic cu datele care lipsesc:

Sfântul Constantin

• - 312 - împărat al Imperiului roman de Apus;
• - 313 - ... ... ... ... ... ... ...;
• - 321 - declară sărbătoarea duminicii ca zi de odihnă oficială în imperiu;
• - 324 - împărat şi al Imperiului roman de Răsărit;
• - 325 - ... ... ... ... ... ... ...;
• - 337 - adormirea lui în Domnul.

IX. Activitatea suplimentară

- Exerciţiu:

Motivaţi în scris de ce Sfinţii Constantin şi Elena sunt numiţi de Biserică „întocmai cu Apostolii".

X. Încheierea

- rugăciunea, salutul.

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Martiriul primilor creștini

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să învețe cântecul religios "Sfinților Mucenici";

O₂: să explice rolul martirilor în procesul răspândirii şi al întăririi creştinismului în lume;

O₃: să povestească despre primirea martirajului de către unul dintre sfinți;

O₄: să indice sinonimele cuvintelor „prigoană", „mucenic", „sacrificiu", „tortură", „bărbăţie", „crucificare" şi să alcătuiască enunţuri cu acestea.

Obiective formativ-educative:

- să respecte trecutul martiric al Bisericii Ortodoxe, prin cinstirea Sfinţilor Mucenici şi Muceniţe.

Strategia didactică:

• - mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: icoane, literatură religioasă.
• - metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, expunerea, conversaţia euristică, tabelul cronologic, exerciţiul, problematizarea.
• - formele de organizare a clasei: frontală.

Bibliografia:

- Manual de Istorie Bisericească Universală, Proloagele, Scrierile Sfântului Ioan Iacob Românul - Hozevitul.

I. Moment organizatoric

- salutul, rugăciunea, prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

- se verifică lecţia predată anterior, prin întrebări adresate frontal, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

- Cum şi-au sfârşit viaţa cei mai mulţi dintre Sfinţii Apostoli? (Reamintirea unor cunoștințe învățate în anii școlari anteriori).

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- se notează pe tablă / în caiete titlul lecţiei noi. Se va urmări prezentarea evenimentelor primelor veacuri creștine, legate de persecuții și martiriu, drept o cale de biruinţă a Bisericii creștine.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

„Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului, să se mântuiască sufletele noastre!"

Cu această rugăciune / cântare începem lecţia despre cei care au îndurat pentru Hristos chinuri, lipsuri, închisoare, tortură, foame, moarte şi cu bucurie au trecut la cele veşnice. Aceştia sunt martirii sau mucenicii din primele secole creştine, când în Imperiul Roman s-a pornit prigoană contra creştinilor.

Persecuţie = prigoană, urmărire nedreaptă şi insistentă a cuiva, pentru a-i face rău. În lecţie: persecuţii împotriva creştinilor, în timpul împăraţilor romani, între secolele I - IV d. Hr., adică între anii 64 - 313 d. Hr., în care şi-au dat viaţa sute de mii de creştini (apostoli, episcopi, preoţi, diaconi, credincioşi bogaţi şi săraci, sclavi, comandanţi de oşti şi împărătese).

De la începutul creştinismului şi până astăzi, creştinii au avut de îndurat ocări, bătăi, închisoare, moarte, pentru simplul fapt că se numesc „creştini", adică „unşi" sau „ai lui Hristos". Creştinii sunt urâţi numai de către cei care Îl urăsc pe Hristos. Avem deja exemplul Sfântului Petru, bătut şi închis pentru Hristos, dar şi pe cel al Sfântului Ştefan, ucis cu pietre. Mulţi alţii au suferit. Iar acesta era doar începutul.

Urmau persecuţiile, adică urmărirea, chinuirea şi uciderea a cât mai multor creştini deodată, chiar a tuturor, dacă se putea. Nu era destul să fie ucis câte unul. Întreaga Biserică era atacată.

Să nu uităm că, sub masca zeilor şi al idolilor păgâni, se ascundeau demonii, care aveau dorinţa ca oamenii să se închine lor, nu lui Dumnezeu. Demonii nu îi suportau pe creştini, pe singurii oameni care se închinau Dumnezeului Adevărat. Ei comunicau păgânilor prin oracole să ucidă pe creştini.

Oracol = locul unde se făceau prevestiri, unde se credea că zeul dă răspunsuri la întrebările unui preot păgân. Se puneau mai ales întrebări legate de viitor. Cel mai mare oracol era al zeului Apolo.

Mai era şi alt lucru care îi nemulţumea pe păgâni. În Imperiul Roman, toţi cetăţenii se supuneau împăratului ca unui zeu: îi aduceau jertfe şi se închinau lui. Creştinii nu voiau să facă acest lucru, închinându-se numai lui Dumnezeu, iar împăratului dându-i ascultare doar dacă nu le cerea să se lepede de Hristos. Mulţi creştini nu voiau să fie funcţionari şi soldaţi, tocmai pentru a nu fi obligaţi să aducă jertfe zeilor şi împăratului.

- Pe lângă acestea, circulau zvonuri greşite despre creştini: că ar fi mâncători de copii. Aceasta pentru că păgânii nu puteau înţelege Sfânta Împărtăşanie, când pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Faptul că mulţi creştini erau săraci, aducea o nouă umbră asupra creştinismului, privit de păgâni ca o religie a sclavilor. Erau și alte zvonuri care circulau despre creștini, dintr-o necunoaștere a credinței acestora (din ignoranță).

Persecuţiile generale, adică asupra mai multor creştini deodată, au început în timpul împăratului Nero (54 - 68 d. Hr.), de la o minciună a acestuia. Se pare că acest împărat avea dorinţe nesăbuite. Odată, el a vrut să vadă cum arde oraşul Roma, gândindu-se că va ridica el alt oraş mult mai frumos. Aşa că a poruncit unui supus, să dea foc Romei. Poporul a aflat şi a vrut să îl pedepsească. Pentru a scăpa, Nero a dat vina pe creştini, ca autori ai focului. Aşa au început persecuţiile.

Erau pedepse diferite pentru creştinii persecutaţi. Creştinii bogaţi şi nobili îşi pierdeau averile şi libertatea: ei erau puşi la munci silnice în mine şi ocne, pe viaţă. Cei săraci erau ucişi. Existau mai multe feluri de ucidere: prin tăierea capului (decapitare); prin ardere de viu; prin răstignire; prin aruncare la fiare sălbatice şi înfometate etc. Înainte de a fi judecaţi, creştinii erau închişi în camere fără lumină, fără aer, cu hrană puţină şi rea, ca să se lepede de Hristos. Unii erau şi torturaţi, tot ca să se lepede de credinţă. Se inventau diferite metode de tortură, cât mai înfricoşătoare. Iată câteva: bătaie cu vergi sau cu pietre; sfâşierea corpului cu unghii de fier sau cu cioburi de sticlă; ardere cu fier înroşit; turnare de plumb topit pe spate; înecare; tăierea limbii, a nasului, scoaterea ochilor etc.

- Hristos dăruia putere mucenicilor săi, încât ei au putut suporta orice. E drept că unii dintre creştini s-au lepădat atunci de Hristos, de frică. De multe ori, după ce treceau persecuţiile, ei reveneau la Biserică, pocăindu-se. Persecuţiile nu durau mulţi ani la rând. Mai era şi vreme de pace între ele, în funcţie de împăratul care venea la conducerea Imperiului Roman. Cele mai grele prigoane au fost sub Nero, sub Deciu (249 - 251) şi sub Diocleţian (284/285 - 305). În timpul domniei lui Diocleţian, s-au dărâmat multe biserici, s-au interzis slujbele, s-au ars multe cărţi sfinte, aşa încât multe mărturii despre creştinismul primelor veacuri s-au distrus. Tot în timpul lui au trecut la Domnul Sfinţi precum: Sfânta Varvara, Sfinţii Doctori Cosma şi Damian, Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruință, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, dar şi Sfinţi români, ale căror moaşte s-au găsit îndeosebi în Dobrogea.

Noi nu cunoaştem vieţile tuturor Sfinţilor martirizaţi în primele veacuri. Persecuţiile veneau atât de neaşteptat şi de des, încât nu mai era timp de scris. Mulţi mucenici au rămas necunoscuţi; îi vom cunoaşte la sfârşitul lumii. Doar cei din provinciile mai puţin prigonite sau cei care au scăpat prin fugă au putut să scrie despre ceea ce văzuseră. Se notau vieţile sfinţilor ucişi, care se citeau mai apoi în Biserică.

- Au rămas până astăzi colecţii cu „Vieţile Sfinţilor", între care multe pagini sunt despre Sfinţi martiri din primele secole. A mai rămas ceva: au rămas sfinte moaşte (pe care s-au ridicat biserici), au rămas nume de Sfinţi care s-au dat copiilor la Botez, au rămas minunile care se fac şi astăzi la moaşte de martiri, au rămas calendare creştine cu numele lor, au rămas rugăciuni ale lor, au rămas biserici cu hramul lor şi a rămas curajul Sfinţilor martiri ca un model pentru noi. Din cauza acestui curaj, cu cât ucideau păgânii mai mulţi creştini, cu atât ei se înmulţeau. Mulţi păgâni dintre cei care asistau la spectacolele de ucidere şi de tortură se cutremurau lăuntric şi se transformau în creştini.

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

- Întrebări şi discuţii:

• Ce înseamnă „martir"? Dar „persecuţie"?
• De ce au existat persecuţiile? Ce ne spusese Mântuitorul nostru Iisus Hristos despre ele?
• Cum au început persecuţiile?
• Care au fost cei mai aspri persecutori ai creştinilor, dintre împăraţii Imperiului Roman?
• Cum erau ucişi creştinii care nu voiau să se lepede de Hristos? Cum rezistau ei la chinuri?
• Ce se întâmpla cu cei care nu rezistau la chinuri?
• Ce ne-a rămas de la Sfinţii Martiri? Cum îi cinstim pe aceştia?

- Cântec religios: "Sfinților Mucenici" (Sfinților Mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre) - învățare.

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Să ştim mai mult!

Analizaţi  următorul tabel cronologic, care prezintă împăraţii Imperiului Roman, în timpul cărora au fost, mai mult sau mai puţin, persecuţii. Să ştiţi că sfârşitul persecuţiilor a venit în timpul împăratului şi Sfântului Constantin cel Mare (324 - 337).

Tabel cronologic

• 1. Nero (54 - 68 d. Hr.) - persecutor;
• 2. Domiţian (81 - 96) - persecutor;
• 3. Nerva (96 - 98) - nu a persecutat;
• 4. Traian (98 - 117) - persecutor;
• 5. Adrian (117 - 138) - persecutor;
• 6. Antonin Piosul (138 - 161) - persecutor;
• 7. Marcu Aureliu (161 - 180) - persecutor;
• 8. Comod (180 - 192) - persecutor;
• 9. Septimiu Sever (193 - 211) - persecutor;
• 10. Caracalla (211 - 217) - persecutor;
• 11. Macrin (217 - 218) - nu a persecutat;
• 12. Elagabal (218 - 222) - nu a persecutat;
• 13. Alexandru Sever (222 - 235) - nu a persecutat;
• 14. Maximin Tracul (235 - 238) - persecutor;
• 15. Filip Arabul (238 - 249) - nu a persecutat;
• 16. Deciu (249 - 251) - persecutor;
• 17. Trebonius Gallus (251 - 253) - persecutor;
• 18. Valerian (253 - 260) - persecutor;
• 19. Gallienus (260 - 268) - nu a persecutat;
• 20. Aurelian (270 - 275) - persecutor;
• 21. Urmează mai mulţi împăraţi romani, cu domnii scurte.
• 22. Diocleţian (284/285 - 305) - persecutor;
• 23. Galeriu (305 - 311) - persecutor;
• 24. Constantin cel Mare (324 - 337) - libertatea creştinismului.

Ce concluzii trageţi, din analizarea acestui tabel cronologic?

- Istorioară religioasă:

Din viaţa Sfintei Muceniţe Perpetua

de la Sfântul Ioan - Iacob Românul

Sfânta Perpetua a trăit în vremea împăratului Septimiu Sever, în localitatea Carhidon. Ea era născută într-o familie nobilă şi bogată, de păgâni. Tatăl ei era general, ajuns şi senator. Dar mama ei, Iulia, a îmbrăţişat credinţa creştină, dăruind-o şi pe fiica ei cu un suflet creştin.

Perpetua s-a dovedit o tânără înţeleaptă. Când a crescut, s-a căsătorit cu un general creştin, care a murit pentru Hristos. Când a început prigoana asupra creştinilor, Perpetua era văduvă şi avea un copil mic. Ea a fost închisă cu mai mulţi creştini, fără copil, care a rămas la tatăl ei. Acesta venea din când în când cu copilul la închisoare, ca să o convingă să se lepede de credinţa în Hristos. Tatăl ei, fiind păgân, socotea o nebunie fapta fiicei, care îi înjosea numele nobil.

Cum ea nu a vrut să se lepede, a fost dusă în arena unui circ şi străpunsă de coarnele unui taur fioros. Perpetua a supravieţuit loviturii şi s-a trezit uimită, căci nu ştiuse ce i s-a întâmplat: ea fusese cu mintea adâncită în rugăciune şi nu simţise coarnele taurului. Cei care nu mureau pe loc în arenă erau ucişi de călăi anume pregătiţi. În ziua când era Perpetua în arenă, tocmai venise un călău nou, care nu se pricepea la ucideri. El a tras de două ori cu sabia, încercând să taie capul sfintei, dar nu a reuşit. Ea i-a spus: „Prietene, nici pe jumătate nu ai curajul meu; nu te tulbura, loveşte - uite aici!", apoi s-a rugat: „O, Doamne, ce bucurie este să moară cineva pentru Tine!" La a treia lovitură, călăul a reuşit să-i taie capul.

- În măsura timpului, se pot povesti elevilor și alte fragmente din Viețile Sfinților Mucenici, sau pot fi solicitați înaintea acestei ore , ca temă suplimentară, să alcătuiască fișe de lectură din Viețile Sfinților, despre cum au primit aceștia mucenicia, pentru a le povesti elevii înșiși, în cadrul orei. (Sau numai câțiva elevi, care doresc și care dețin Viețile Sfinților se pot implica, după caz.)

VIII. Evaluarea

- Găsiţi cuvinte asemănătoare ca înţeles (sinonime) cu: „prigoană", „mucenic", „sacrificiu", „crucificare", „tortură", „bărbăţie". Alcătuiţi propoziţii cu sinonimele găsite.

- Exerciţiu: Alegeţi răspunsul cel mai potrivit (unul singur) dintre cele de mai jos:

a. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ pentru:

•  pedepsirea păcătoşilor;
•  mântuirea credincioşilor;
•  salvarea celor răi;
•  mântuirea tuturor celor ce-şi vor recunoaşte păcatele şi le vor părăsi.

b. Biserica creştină s-a întemeiat:

•  în momentul Învierii Domnului;
•  în momentul Cincizecimii;
•  în momentul Răstignirii Domnului;
•  în momentul Naşterii lui Hristos.

c. Predica Sfinţilor Apostoli a avut în centru:

•  Învierea Domnului;
•  Răstignirea Lui;
•  minunile făcute de Domnul (vindecări etc.);
•  ameninţarea cu flăcările iadului.

d. Sfinţii Apostoli şi-au împlinit misiunea lor în lume cu ajutorul:

•  înţelepciunii lor native;
•  instruirii lor în şcoli speciale;
•  Duhului Sfânt cu care au colaborat tainic;
•  cărţilor pe care le-au citit.

e. Persecuţiile creştinilor au însemnat:

•  cinstirea creştinilor de către păgâni;
•  omorârea tuturor creştinilor lumii;
•  martirizarea multor creştini de către conducătorii păgâni;
•  lepădarea credinţei de către creştinii ameninţaţi cu moartea.

f. În urma persecutării creştinilor:

•  numărul credincioşilor creştini a scăzut;
•  Biserica a primit darul sfintelor moaşte ale martirilor şi numărul credincioşilor a crescut;
•  credinţa în zei s-a înmulţit în lume;
•  diavolul a triumfat.

 (Exercițiul face referire și la cunoștințe anterioare ale elevilor.)

IX. Activitatea suplimentară

 - Extrageţi din calendarul ortodox numele a zece mucenici şi a zece muceniţe, cu data serbării fiecăruia.

- Alcătuiți o compunere (cca 20 rânduri) despre Sfinții Martiri, în care să folosiți: "persecuție", "mucenic", "mărturisirea credinței".

Efectuați ca temă unul din cele două exerciții propuse, la alegere.

X. Încheierea

- salutul, rugăciunea.

Clasa: a VI-a

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Credință și Jertfă: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să povestească pe scurt viața Sfântului Gheorghe;

O₂: să memoreze rugăciunea prezentată;

O₃: să alcătuiască o compunere despre exemplul Sfinților Mucenici;

O₄: să precizeze mai multe obiceiuri româneşti legate de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință.

Obiective formativ-educative:

- să se întărească în credinţă şi să urmeze exemplul Sfinţilor.

Strategia didactică:

• - mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: icoane.
• - metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, exerciţiul, conversaţia euristică, lectura religioasă.
• - formele de organizare a clasei: frontală, individuală.

Bibliografia:

Vieţile Sfinţilor, Poezii (Sfântul Ioan Iacob Românul), Metodica predării Religiei.

I. Moment organizatoric

- salutul, rugăciunea, prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

- se verifică lecţia anterioară, prin întrebări, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă

- prin reamintirea cunoștințelor elevilor legate de persecutarea creştinilor.

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- se notează titlul. Se va urmări prezentarea vieţii unuia dintre cei mai mari Sfinți ai Ortodoxiei, cu scopul întăririi credinţei elevilor și a oferirii unui exemplu de sfințenie. Se arată cel puțin o icoană cu Sfântul Gheorghe, dar și album de icoane.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

- Între anii 284 - 305 d. Hr., Imperiul Roman a fost condus de către împăratul persecutor Diocleţian. Acesta era păgân (închinător la zei) și dăduse mai multe decrete împotriva creștinilor, dorind să distrugă Biserica lui Hristos și să șteargă din conștiințele oamenilor numele de "creștin". Tot atunci a trăit voievodul Gheorghe, un creştin de douăzeci de ani, frumos şi viteaz, mare conducător în armata împăratului. El rămăsese orfan şi, auzind de hotărârea împăratului de a pedepsi pe creştini, s-a hotărât să le ia apărarea acestora și să-și mărturisească, neînfricat, credința. Mai întâi şi-a împărţit averea săracilor, apoi s-a dus în faţa împăratului şi i-a zis:

„Cât sunteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mândriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine." (din cuvintele Sfântului Gheorghe către împărat şi către vrăjitor, după Viețile Sfinților)

- În schimb, vrăjitorul a devenit credincios şi a fost ucis. Gheorghe a ajuns din nou în temniţă, unde a vindecat bolnavi şi a înviat chiar şi un bou al unui om ce venise la el, plângând că i-a murit ajutorul său la muncă. Creştinii se puteau strecura în temniţe la cei închişi.
În ziua de 23 aprilie, sfântul a mers cu împăratul la locul statuilor idolilor, iar acestea nu i-au suportat prezenţa, neînfricarea și mărturisirea credinței în Domnul nostru Iisus Hristos, încât singure s-au dărâmat. Enervat la culme, împăratul a poruncit să i se taie lui Gheorghe capul, cu sabia. Aşa s-a dus la Cer marele mucenic, neîncetând să facă minuni şi după moarte. El este ocrotitorul Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, dar și al Angliei. Sfântul este numit și "Purtătorul de biruință", fiind sărbătorit la 23 aprilie, în fiecare an.

„Cel ce crede în Mine, va face şi el lucrurile pe care le fac Eu; şi mai mari decât acestea va face." (Sfânta Scriptură)

„Fă, Doamne, să se preamărească prin mine numele Tău." (rugăciunea Sfântului Gheorghe)

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

Întrebări şi discuţii:

• Cine era Gheorghe?
• De ce a fost el închis?
• Cum a fost chinuit acest Sfânt?
• De ce nu murea Sfântul Gheorghe, atunci când era torturat?
• Cum se ruga el?
• De ce s-au dărâmat statuile idolilor în prezenţa Sfântului Gheorghe?
• Cum a murit Sfântul Gheorghe? Când a murit?

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

 - Istorioară religioasă: Sfântul Gheorghe şi balaurul

După moartea vestitului Sfânt, s-a întâmplat ca într-o cetate de lângă Israel să apară un balaur. Acesta locuia într-un lac şi mânca mulţi oameni. Împăratul cetăţii s-a dus la oracolul idolilor, să-i întrebe ce să facă, să scape de balaur, căci nimeni nu putea să-l omoare, fiindcă scuipa venin şi flăcări. Diavolii din idoli au minţit, spunând că balaurul se linişteşte, dacă primeşte zilnic câte un copil de mâncare.

Oamenii şi-au dat, rând pe rând, copiii de mâncare. A venit şi rândul fetei împăratului. Dar când ea stătea pe malul lacului şi aştepta balaurul, a venit un soldat pe un cal alb, care a ucis balaurul. Acela era Sfântul Gheorghe, care le-a spus apoi oamenilor cetăţii să nu se mai închine la idolii mincinoşi, ci la Hristos - Dumnezeul adevărat, că Hristos i-a dat lui putere să omoare balaurul. De atunci Sfântul Gheorghe e pictat în icoane călare pe un cal alb, cum ucide un balaur.

Simbolul icoanei este și acesta: balaurul este diavolul, pe care Gheorghe l-a învins cu puterea lui Dumnezeu.
 

 - Obiceiuri româneşti:

• Sfântul Gheorghe era pictat pe toate steagurile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. El ajuta Moldova în războaiele contra turcilor. În cinstea acestui Sfânt, domnitorul Ştefan cel Mare avea tot un cal alb.
• Se zice în popor că Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru au cheile vremii: Sfântul Gheorghe închide iarna cu cheia şi dă drumul primăverii, iar Sfântul Dumitru închide vara şi dă drumul vremii reci. Ei sunt doi Sfinţi foarte importanţi pentru români. De fapt, anul este împărţit de străbunii noştri în patru: iarna este sub protecţia Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie), primăvara este în grija Sfântului Gheorghe (23 aprilie), vara e sub paza Sfântului Ilie (20 iulie), iar toamna e în grija Sfântului Dumitru (26 octombrie).
• După 23 aprilie, turmele de oi urcă la munte.

 - Poezii religioase: Memoraţi rugăciunea de mai jos:

Rugăciune

Purtător de cunună te-ai arătat

Iar pe cei potrivnici i-ai ruşinat

Şi precum ai biruit

Cu puterea lui Hristos

Pe balaurul cumplit,

Aşa, Gheorghe mucenice,

Zdrobeşte neamul viclean

Şi scapă pe cel sărman. (de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul)

VIII. Evaluarea

Exerciţiu, muncă independentă:

Alcătuiți o compunere (circa 10 rânduri) despre curajul mucenicilor de a-L mărturisi pe Hristos chiar și în fața mai-marilor lumii din vremea lor.

- Răspundeţi în scris la întrebarea: „Care este diferenţa între Sfinţii Martiri şi Sfinţii Cuvioşi?".

- rugăciunea, salutul.

Clasa: a VI-a                                                                 

Disciplina: Religie Ortodoxă

Subiectul (titlul lecţiei): Maica Domnului

Tipul lecţiei: mixtă

Durata lecţiei: 50 min.    

Obiective operaţionale:

La sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:

O₁: să enumere sărbătorile închinate Maicii Domnului şi data serbării fiecăreia;

O₂: să povestească ce ne aminteşte fiecare dintre aceste sărbători;

O₃: să explice rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat";

O₄: să indice rugăciunile cunoscute de ei către Maica Domnului;

O₅: să analizeze icoanele cu Maica Domnului din planşa prezentată.

Obiective formativ-educative:

- să înţeleagă că Maica Domnului are o cinstire deosebită (preacinstire), fiind Împărăteasa îngerilor şi mai mare decât toţi Sfinţii.

Strategia didactică:

• mijloacele de învăţământ folosite la lecţie: planşă cu icoane; album cu icoane.
• metodele de învăţământ folosite la lecţie: conversaţia, explicaţia, conversaţia euristică, exerciţiul, problematizarea, argumentarea.
• formele de organizare a clasei: frontală.

Bibliografia:

• „Liturgica teoretică", pr. Ene Branişte (pentru seminariile teologice);
• Proloage, vol. I şi II;
• „Viaţa Maicii Domnului", monahia Teodosia Laţcu;
• „Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului", 2001, Sfinţii Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul şi Maxim Mărturisitorul;
• Sfânta Scriptură;
• „Poezii", Zorica Laţcu Teodosia, 2000.

Desfăşurarea lecţiei:

I. Moment organizatoric

- salutul, rugăciunea, prezenţa.

II. Verificarea cunoştinţelor

- se verifică oral lecţia anterioară, cu notare.

III. Pregătirea pentru lecţia nouă
- Recunoașteți cine este prezentat în icoana / planșa prezentată? (Se prezintă o planșă sau o icoană mare cu Maica Domnului).

IV. Anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse

- Se notează pe tablă / în caiete titlul lecţiei noi: „Maica Domnului". Vom discuta astăzi despre patru mari praznice, dintre sărbătorile închinate Maicii Domnului, pentru a ne da seama de cinstea care se cuvine Împărătesei cereşti, urmărind firul vieții pământești a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

V. Comunicarea noilor cunoştinţe

 1. Naşterea Maicii Domnului - 8 septembrie.

- se sărbătoreşte în primele zile ale anului bisericesc, arătând începutul mântuirii neamului omenesc. Naşterea Mariei a schimbat amărăciunea Evei în bucurie: printr-o femeiască încălcare de poruncă eram căzuţi, iarăşi prin femeiască naştere ne întoarcem în Rai.

- părinţii Mariei, Ioachim şi Ana, erau bogaţi şi locuiau în Nazaret. Ioachim era din neamul lui David, iar Ana era de neam preoţesc (din Levi). Din averea lor, ei făceau trei părţi egale: una pentru templul din Ierusalim, alta pentru străini şi văduve, iar alta pentru casa lor. Ei erau înaintaţi în vârstă şi nu aveau copii (cca 70 de ani). În timp, celor care nu aveau copii, nu li se mai primea darul la templu, fiind consideraţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate ascunse. Într-un an, nici soţilor Ioachim şi Ana nu li s-a mai primit darul, şi au fost făcuţi de râs în faţa poporului. Atunci fiecare dintre cei doi soți s-a dus într-un loc separat şi a început să se roage cu post şi lacrimi, timp de patruzeci de zile. Ana era în grădina de lângă casa ei, iar Ioachim era pe un munte. În timpul rugăciunii lor, Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil mai întâi la Ioachim, apoi la Ana, ca să le vestească faptul că vor naşte un copil de care se va bucura toată lumea. La nouă luni de la acest eveniment, s-a născut Fecioara Maria, care a primit numele după una din surorile Anei.

 Schema rudeniilor Mariei:                                            

 2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie.

- S-a întâmplat când Fecioara Maria avea trei ani. Ana, mama ei, promisese lui Dumnezeu, că, dacă îi va dărui un copil, i-l va închina Lui. De aceea, ea a hotărât să o ducă la templul din Ierusalim şi să o dea spre creștere și educare preoţilor. La templu se aflau ori femei bătrâne, văduve, ori fecioare până la 14 - 15 ani, care ajutau preoţii. Ele locuiau în chiliile de lângă templu. Aducerea unei femei la templu se făcea cu mare fast: ea era în cămaşă albă, lungă; avea părul despletit pe spate; era urmată de un alai de fetiţe de vârsta ei, care ţineau în mâini făclii aprinse şi flori; ea urca singură cele 12 trepte ale templului şi era primită de marele arhiereu. Când a venit Maica Domnului, îngerii au strigat din templu că ea Îl va naşte pe Emanuil.

- la templu, Fecioara Maria a învăţat să coasă (din lână, in, mătase ş.a.), iar Arhanghelul Gavriil venea la ea şi o învăţa să citească, mai ales din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, şi o hrănea cu mană din cer (pâine îngerească). Ea stătea în Sfânta Sfintelor, acolo unde numai arhiereul avea voie să intre, o dată pe an. În timp ce cosea, ea se ruga în gând. Preoţii şi arhiereul (Zaharia, viitorul tată al Sfântului Ioan Botezătorul) ştiau că Maria e o Fecioară specială.

- Legea lui Moise prevedea ca o fecioară să nu stea la templu mai mult de 14-15 ani. Maria rămăsese între timp orfană: Ioachim a murit când Fecioara avea 7 ani (la 80 de ani), iar Ana, pe când Maria avea 9 ani ( la 72 de ani). Arhiereul şi preoţii purtau o grijă specială Fecioarei. Ei ştiau că ea nu vrea să se căsătorească, dar pentru a o da în grija cuiva, au ales 12 bărbaţi bătrâni de neam preoţesc şi l-au rugat pe Dumnezeu să facă o minune, ca să arate în grija cui să fie dată Fecioara. Pentru fiecare dintre cei 12, s-a pus în altarul templului câte un toiag, iar preoţii şi arhiereul se rugau. Unul dintre acestea a înflorit, şi era tocmai toiagul dreptului Iosif, văr primar cu Maria, dar mult mai în vârstă decât ea (84 de ani). El era văduv de la vârsta de 70 de ani şi avea mai mulţi copii. Era sărac şi de meserie dulgher. Cu el a fost logodită Maria, nu ca spre o căsătorie obişnuită, ci ca păzire a ei. Dumnezeu a vrut acest lucru ca să o ocrotească pe Fecioară, căci dacă ea ar fi fost nelogodită când L-a născut pe Hristos, ar fi fost ucisă cu pietre, căci aşa era pedeapsa pentru fecioarele templului care greşeau; dar şi pentru că diavolul, cunoscând profeţiile, aştepta să se nască Hristos dintr-o fecioară necăsătorită, şi nu dintr-una căsătorită, încât diavolul a fost păcălit de logodna Mariei. După logodnă, Maria a părăsit templul, plecând în casa lui Iosif din Nazaret, unde locuia împreună cu fiii şi fiicele acestuia.

 3. Buna Vestire - 25 martie

- S-a întâmplat când Fecioara Maria avea 15 ani, la 6 luni de la logodna cu Iosif, într-o zi de vineri, la ora când au păcătuit primii oameni şi când s-a răstignit Hristos (după Sfântul Grigorie Palama). Arhanghelul Gavriil a venit în timp ce Fecioara ţesea şi i-a zis: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei."(Luca I, 28); „Iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi-I vei pune numele Iisus"; cum Maica Domnului se mira de această cinstire, deşi era obișnuită din templu cu tovărășia sfinților îngeri, acesta o încredinţează că naşterea va fi fără de bărbat, de la Duhul Sfânt, şi că Dumnezeu a făcut o minune şi cu verişoara ei, Elisabeta, însărcinată în şase luni (deşi era bătrână).

- „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău". (Luca I, 38). După aceasta, Maica Domnului a plecat în grabă spre Elisabeta, care a încredinţat-o de adevărul celor spuse de arhanghel. Şi Iosif a fost lămurit de înger că Fecioara a luat în pântece de la Duhul Sfânt.

 4. Adormirea Maicii Domnului - 15 august
(pregătită de un post de două săptămâni: 1-14 august).

- Pe când Maica Domnului avea 72 de ani, se ruga pe Muntele Măslinilor, acolo unde şi lui Hristos îi plăcuse să Se roage. Arhanghelul Gavriil a vestit-o atunci că peste trei zile va muri, aducându-i o ramură de finic, ca atunci când a intrat Domnul în Ierusalim, semn al vieţii veşnice. Ea s-a bucurat foarte mult, pentru că de mult voia să se reîntâlnească cu Fiul ei. S-a pregătit singură de înmormântare, şi-a tămâiat casa, şi-a pregătit sicriul şi mirurile de îngropare. Ea l-a vestit întâi pe Sfântul Ioan Teologul şi Apostolul, adus de un nor în casa ei.

Şi ceilalţi Apostoli au fost aduşi pe nor din locurile unde erau plecaţi să predice Evanghelia, cu excepţia lui Toma. Ei mai întâi s-au jelit aflând că Maica Domnului va muri, dar ea i-a mângâiat, spunându-le că murind se va ruga mai mult și cu mai multă putere pentru toţi oamenii care îi vor cere ajutorul, până la sfârşitul lumii. Când a fost să moară, o lumină mare s-a văzut, şi îngerii au cântat imne de slavă Maicii Sfinte. Ea a fost întâmpinată la moarte de Însuşi Hristos. La trupul ei mort s-au făcut multe minuni (vindecări de orbi, şchiopi, surzi etc.).

- Diavolul era profund nemulţumit. De aceea, pe drumul de înmormântare spre o peşteră de lângă Ghetsimani, un evreu necredincios s-a repezit spre sicriu, şi a vrut să-l trântească; imediat, mâinile i s-au retezat din coate. Acela a plâns şi a cerut vindecarea. Atunci i s-au lipit mâinile la loc.

- abia a treia zi de la îngropare a sosit Toma, şi a cerut să fie redeschis mormântul. Dar s-au găsit în el numai giulgiurile. Maica Domnului fusese ridicată cu trupul la cer.

VI. Fixarea noilor cunoştinţe

  Portretul Maicii Domnului: „de statură era puţin peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul era blonziu, ochii frumoşi de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele şi faţa lungi, plină de graţie şi frumuseţe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatrasă spre moliciune, având o smerenie covârşitoare, iubea şi purta haine nevopsite." („Cele trei vieţi...", p. 11)

  Din cuvântarea Maicii Domnului înainte de moarte: „Voia Fiului şi Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, şi Îl slăvesc şi înalţ pe Dumnezeul părinţilor mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său este Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale. De aceea, doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor fiinţă şi viaţă. Şi când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog şi să mijlocesc pentru toţi creştinii şi pentru lumea întreagă..." („Cele trei vieţi...", p. 176).

VII. Aprecierea, asocierea, generalizarea

- Poezie: „Intrarea în Biserică", Zorica Laţcu Teodosia.
- audiție muzicală: Agni Parthene.

VIII. Evaluarea

- Explicaţi rugăciunea către Maica Domnului: „Cuvine-se cu adevărat".

IX. Activitatea suplimentară

- Ce alte rugăciuni către Maica Domnului cunoaşteţi? Copiaţi pe caietul de religie cel puţin o altă rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

X. Încheierea

- Rugăciunea.