Povestea râului minunat şi a flăcăului îndrăzneţ

- Astăzi nu pregătim nicio prăjitură, pentru că avem îngheţată cu fistic... Şi totuşi, nu se potriveşte ceva dulce fără o poveste, nu-i aşa?

- Ba da, desigur, mami! Ce poveste ai ales pentru azi?

- Stai să mă gândesc... Mmm... Fii atent, este o poveste nou-nouţă, care chiar acum mi-a venit în minte, pentru tine:

Cică demult a fost odată un râu vorbitor, care spunea poveşti peştilor săi, cu un glas atât de lin, încât, dacă se întâmpla să asculte şi vreun om, adormea îndată şi se trezea foarte greu. De aceea oamenii se cam fereau de râul acela. Numai un flăcău mai curajos venea să pescuiască la râu şi se obişnuise cu vocea acestuia. Reuşea să stea treaz şi să asculte vreo trei poveşti. Apoi pleca şi el, să nu cadă în „capcana” cea plăcută.

Într-o zi, însă, râul a devenit foarte curios despre flăcăul îndrăzneţ şi l-a rugat să-i spună el o poveste, ceva, din lumea oamenilor. Mai ales că niciun altul nu rezista „farmecului” său. Flăcăul a stat puţin pe gânduri, apoi i-a zis:

- La noi nu prea sunt lucruri de povestit. Viaţa curge, tot ca un râu, învolburat, şi fiecare om e cu grijile lui. Nu e prea multă înţelegere şi iubire, iar oamenii n-au timp de poveşti. Totuşi, nu-i rău nici în lume, i-a explicat băiatul.

- Aha, adică fiecare cu ale lui..., răspunse râul, dând de înţeles că aşteaptă multe alte amănunte.

- Da.... Mai sunt familiile, unde membrii încearcă să se înţeleagă, să se iubească. Dar mai rar vei vedea printre noi oameni care să-şi depăşească propriul neam şi să se ataşeze de alţii. Ceilalţi sunt... „străini”. Care pot fi minţiţi, înşelaţi, că deh, nu-s rude.

- Ce reguli ciudate... La noi nu e aşa. Iar peştii, întreabă-i, nu cunosc între ei ce e minciuna.

- Da, nu mă mir. Avem însă şi lucruri frumoase. Ne bucurăm când muncim şi obţinem ceva prin munca noastră, inventăm tot timpul ceva care să ne facă viaţa mai frumoasă, cântăm... Uneori chiar uităm că mai există „străini” şi ne purtăm între noi ca fraţii... Alea sunt vremuri bune şi destul de rare...

- Dar pe Stăpânul nostru, al tuturor, în faţa Căruia şi noi, apele, şi peştii, şi pădurile şi toate se pleacă, voi, oamenii, cum Îl cinstiţi? Inventaţi şi aici ceva deosebit, ca să fiţi diferiţi de noi, făpturile zise necuvântătoare? îşi ciuli „urechea” râul cel bătrân.

- Pe... Dumnezeu Îl cinstim, dar nu toţi. Unii mai mult, alţii mai puţin, iar câţiva chiar deloc. Asta e, poate n-o să-ţi placă ce auzi... Dar cred că despre asta îţi voi spune mâine pentru că... discuţia cu tine mi-a dat somn şi nu vreau să adorm. Dacă nu te superi, voi veni mâine din nou, se scuză flăcăul.

- Da, desigur, se întristă râul. Îi părea rău că produce somn oamenilor, nu o făcea intenţionat. Dar mâine să vii cu ceva din lumea voastră, în cinstea lui Dumnezeu, să auzim şi noi, cum Îl cinstiţi voi. După care o să-ţi arăt o taină a mea: cum Îl cinstesc eu pe Domnul şi Făcătorul meu!

- Primesc provocarea! Pe mâine! zise băiatul, fugind, ca să nu cadă în moleşeală.

A doua zi, râul era nerăbdător. Curgea iute şi nu le zise peştilor nicio poveste. Se pregătea. Simţea că va fi un moment deosebit, atât pentru el, cât şi pentru omul cu care aproape că se împrietenise. Chiar îşi propusese să-şi ţină gura, să nu-l mai adoarmă. Dar parcă putea?? Apele sale se zbuciumau pe pietre şi îngânau o melodie veche, de la începutul lumii, care ar fi toropit pe oricine.

Băiatul sosi, cu o carte în mână. Nu-şi mai luase undiţa de pescuit. Azi nu. Şi era îmbrăcat mai frumos ca altădată.

Râul se bucură de venirea lui, însă, intimidat, nu ştia cum să înceapă.

- Am venit, după cum am stabilit, începu băiatul. O să-ţi vorbesc întâi eu, dar dacă simt că mă ia somnul, o să mă retrag..., explică el. Uite, ai vrut să ştii mai multe despre noi şi despre cum ne închinăm noi Domnului. Să ştii că avem biserici mari, frumoase, ca nişte palate. Poate ai văzut vreuna, pe malul tău, vreodată. Dar, desigur, nu ai avut cum să intri înăuntru. Sunt candelabre mari, cu multe lumini, care luminează Icoanele Sfinţilor. Avem rugăciuni frumoase, de la Sfinţi. Am venit să-ţi citesc una dintre ele....

- Iartă-mă dacă te întrerup..., mi-aş dori tare-tare mult o rugăciune în care să se pomenească apele, chiar te rog. Poate există aşa ceva în cărţile oamenilor sau în Cartea Cărţilor, că am auzit şi noi de ea, de Scriptura lui Dumnezeu, numai că noi, deh, nu am citit-o. Ai aşa ceva? Iar pe malul meu, nu, nu există nicio biserică...

- O să încerc să caut, lasă-mă câteva minute, se scuză băiatul. El răsfoi în cartea sa şi apoi citi:

„Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul. Cântaţi numele Lui; daţi slavă laudei Lui. Ziceţi lui Dumnezeu: Cât sunt de înfricoşătoare lucrurile Tale! Pentru mulţimea puterii Tale, Te vor linguşi vrăjmaşii Tăi. Tot pământul să Ţi se închine Ţie şi să cânte Ţie, să cânte numelui Tău. Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, înfricoşător în sfaturi mai mult decât fiii oamenilor. Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul. Acolo ne vom veseli de El, de Cel ce stăpâneşte cu puterea Sa veacul”. Din Psalmul 65, al regelui David, adăugă băiatul, închizând cartea.

Râul tăcea.

Deodată, îşi ridică apele şi lăsă o cărare, oprindu-şi cursul. Stătu aşa câteva minute. Băiatul, fascinat, îl privea nemişcat.

Apoi râul îşi reluă curgerea, tăcut.

- Aşadar, şi voi, oamenii, ştiţi de puterea Celui Preaînalt. Da. Regele David... Foarte frumos. Pentru noi, făpturile Sale, fiecare clipă este o rugăciune. Ne supunem Lui, legilor Lui, voinţei Lui. Toate le facem pentru voi, oamenii, ca să aveţi bucurie din partea noastră. Numai că nu toţi ne puteţi stăpâni cu adevărat. Noi recunoaştem de stăpâni pe Sfinţi. Aceştia au putere nelimitată asupra noastră. Te rog, să mai vii şi mâine, să-mi citeşti o rugăciune din lumea oamenilor. Te rog. Acum poţi pleca, nu adormi pe mal...

Fără alte vorbe, băiatul plecă. Era copleşit. Văzuse râul ridicându-se, făcând cărare, ca în Psalm. Înţelese că rugăciunile şi minunile lui Dumnezeu nu sunt doar cuvinte sau poveşti. Acum se ataşase de râu. Venea zilnic, citindu-i câte o rugăciune. Râul vorbea din ce în ce mai puţin, îngândurat. Aflase multe despre oameni, despre obiceiurile lor şi acum parcă îi părea rău că între ei există şi unele neplăceri, unele probleme. Îl ruga pe băiat ca măcar el să nu-i considere pe alţii „străini”, ci să fie prieten cu toţi, pe cât putea.

Iar flăcăul... povesti în lumea oamenilor despre supunerea naturii în faţa lui Dumnezeu, care ar trebui să fie un model şi pentru ei. Unii îl ascultau, alţii îl credeau nebun. Mulţi au dorit să vină şi ei la râu, dar foarte puţini au putut depăşi toropeala pe care o dădea acesta. Însă cei din jurul băiatului au început să nu se mai privească între ei ca „străini” şi să se bucure împreună...

- Mami, dar aş dori un final aşa, interesant, pentru povestea asta. Care ar putea fi?

- Tu care crezi? Ia gândeşte-te!

- Cred că ar putea fi ca pe malul acelui râu băiatul, ajuns tânăr sau om mare, să construiască o biserică! Aşa mi s-ar părea mie frumos! Râul să audă cum bat clopotele, lângă el!

- Ei bine, dacă tu aşa zici, aşa se va încheia povestea. Băiatul, crescând, a ajuns preot şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să reuşească să ridice o mânăstire pe malul râului. Oamenii din satul lui, care îl cunoşteau şi îl iubeau, l-au ajutat. A rămas o singură problemă. După slujbă, cei mai mulţi plecau iute acasă, ca nu cumva să adoarmă pe malul apei cu glas lin. Foarte puţini îndrăzneau să rămână la poveşti. Unul dintre ei a rămas, până la sfârşit: preotul.

Şi m-am suit într-o barcă, de v-am zis povestea toată.

- Cam atât am avut de zis, fiule. Mai mult de atât, îţi vei imagina singur, frumuseţea mânăstirii de pe malul apei curgătoare, o posibilă soluţie pentru cei care erau moleşiţi de apropierea râului... De asemenea, poţi să-ţi închipui că, în acel loc, oamenii au devenit mai buni între ei şi, atunci, mai fericiţi...

- Da, mami, chiar aşa şi cred, că acel preot i-a ajutat. Iar pe el, la rândul lui, l-a încurajat râul şi cu peştii. Dar l-aş sfătui pe acel râu să... mai tacă din gură când vin oamenii la biserică, tocmai ca să nu le dea somn!!!

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestea Puşculiţei inversate

A fost cândva...

Ei, fiule, astăzi vom face o altfel de prăjitură, cum chiar nu ai gustat niciodată. E o surpriză a surprizelor, vei vedea. Să mă ajuţi la pregătirea ingredientelor şi a ustensilelor, te rog.

- Oau! Super de super! Vreau să facem!

- Deci, tu scoate mixerul, aşa... Iar eu vasul pentru mixat. Bun. Acum ascultă povestea, că prăjitura asta se va face singură, compoziţia se va prepara singură. Nu trebuie decât să stai şi să priveşti la mixer, în timp ce mănânci un măr. Ai înţeles?

- Nu prea am înţeles... Cum adică, mixerul se va ridica singur în aer şi se va descurca... fără mâini omeneşti? Ca într-o poveste?

- Vei vedea la sfârşit. Cert e că pentru această prăjitură nu ne trebuie făină, zahăr, ouă. Dacă aş începe reţeta (să o explic), chiar aşa aş spune: nu puneţi ouă, nici făină, nici zahăr, nici arome... Doar mâncaţi un măr şi aşteptaţi...

- Mami, cred că azi vrei să glumim mai mult...

- Ascultă povestea şi poate ai să înţelegi... (sigur ai să înţelegi!)

A fost cândva, pe când nici nu existau povestitori de poveşti, a fost un băieţel tare drăguţ şi inimos. Avea şi el o dorinţă, din partea părinţilor lui: ca în fiecare an, când îşi serbează ziua de naştere, să primească un cadou cu totul şi cu totul special. Dacă nu era astfel, dacă i se părea prea banal, prea cunoscut, se pornea pe plâns. Aşa că era cam greu pentru părinţii lui. Uneori nimereau cadoul, alteori nu. Chiar erau stresaţi aceşti părinţi, când se apropia momentul cadoului - supriză.

Într-un an, s-au gândit ei din timp: ce să-i cumpere băiatului? O maşinuţă..., nu, că avea prea multe; un joc - dar şi aici, i le luaseră pe toate...; îmbrăcăminte avea, bicicletă avea, cărţi avea... Atunci, ce? S-au frământat ei mult şi bine, degeaba. Nicio idee nu le venea. S-au gândit să se ducă la Moş Ştie-Tot, un bătrân surd de-o ureche din satul lor, ca el să le vină în ajutor.

Moş Ştie-Tot nu prea ştia cu ce se joacă în zilele mai noi copiii. Dar dorind neapărat să ajute bieţii părinţi, le-a dat jucăria lui din copilărie:

- Dragii moşului, iaca eu, pe vremea când eram copil, aveam o puşculiţă din tablă. V-o dau vouă, s-o curăţaţi, s-o repictaţi, că s-a învechit. Şi să i-o daţi copilului vostru, poate o să-i placă. Dar aveţi grijă cum vă purtaţi cu ea, că e fermecată. Iar secretul ei îl va descoperi băiatul vostru, singur. N-aveţi grijă, să-i spuneţi doar că e fermecată când i-o daţi. Chiar dacă va şi plânge un pic, mai târziu se va bucura.

Părinţii s-au bucurat şi nu prea, căci nu au înţeles ei cum stă treaba cu puşculiţa. Însă negăsind altceva, au luat-o pe aceea, au şlefuit-o, i-au desenat floricele, cum s-au priceput, apoi, de ziua băiatului i-au dat-o.

- Ai grijă fiule cum te porţi cu ea, că e fermecată. Iar taina ei i-o vei descoperi tu! i-au zis părinţii, cântându-i apoi „La mulţi ani" în jurul tortului.

- Aaaa... dar asta e din tablă... Ce jucărie e asta? Vorbeşte? Are muzicuţă? Se învârte? Aaaa...., m-aţi păcălit! E doar o cutie din tablă! începu să se înfurie micul băiat.

- Fiu scump, nu te purta aşa cu ea, fii mulţumitor. A aparţinut lui Moş Ştie-Tot, el ne-a dat-o... Şi e fermecată! Tu ştii că el nu ar minţi niciodată.

- E o vechitură! Aţi râs de mine şi nu mi-aţi făcut niciun cadou! se porni pe plâns băiatul. Şi plângea, şi plângea, iar părinţii mai-mai că ar fi plâns şi ei cu el, de milă. Dar tatăl se abţinu şi trecu la măsuri mai aspre:

- Ascultă, fiule, noi nu vrem să creştem din tine un băiat nărăvaş şi nemulţumitor. Ăsta e cadoul tău de anul ăsta şi nimic mai mult. Pentru că ai reacţionat aşa, nu mai primeşti nicio felie de tort. Să stai în camera ta, cu cadoul, şi gata! Azi nu vei ieşi nici afară, la joacă. Ne-ai întristat...

Uimit, pentru prima oară pus la punct, băiatul luă puşculiţa şi se duse în camera sa (de altfel, o cameră plină cu jucării de toate felurile, neînchipuit de frumoase, dar de care acesta se plictisise după câteva minute de joacă, cu fiecare).

Toată ziua stătu îmbufnat, fără să se gândească în vreun fel cum putea fi fermecată puşculiţa.

A doua zi, după masă, ieşi la joacă, în curte. Pe acolo trecu o vecină care, văzându-l, şi fiindu-i drag, îi dădu un ban de argint (pe atunci circulau altfel de bani), să-l păstreze. Bucuros, băiatul luă banul şi-l duse în puşculiţa cea nouă. Se gândi că, până la urmă, avea şi ea o utilitate. Băgă banul în puşculiţă şi apoi vru să o zornăie, să se distreze ascultând clinchetul banului în ea. Când colo... nu se auzea nimic. Scutură el puşculiţa câteva minute, degeaba. Părea goală. Îi descuie încuietoarea (era ca o clăpiţă) şi o verifică. Într-adevăr, banul nu mai era acolo.

Se înfurie din nou. Primise o puşculiţă nu numai veche, dar cu totul nefolositoare, ba chiar periculoasă. Nu îndrăzni să o trântească, ci alergă la mama sa, ca să-i spună de întâmplare.

Mama fu mirată şi încercă şi ea noua puşculiţă, cu un ban de aramă. Într-adevăr, banul dispăru din puşculiţă, îndată.

Arătară aceasta şi tatălui, care nu ştiu ce explicaţie să dea.

- Să-l întrebăm pe Moş Ştie-Tot! E a lui, e singura soluţie! zise el.

Merseră toţi trei la Moş, dar acesta nu le putu răspunde. Oricât îl întrebau ei, el le spunea că nu înţelege ce zic, că vorbesc prea încet pentru urechea lui... Şi aşa rămaseră cu puşculiţa, dar fără explicaţie. Pe drumul spre casă, le ieşi în cale ţaţa Manda, o femeie mai săracă, care mai cerea de la oameni, pentru a-şi întreţine bătrâneţile. Lumea, când o vedea amărâtă, îi dădea fără să o mai întrebe dacă are nevoie sau nu. Aşa făcură şi părinţii băiatului, îi puseră femeii câţiva bănuţi de aramă în palmă.

Când ajunseră acasă, văzură însă că puşculiţa zornăia. O deschiseră şi găsiră în ea mai mulţi bănuţi de aramă decât dăduseră.

- Vezi, fiule, nu degeaba a zis Moşul că e fermecată. Vezi? Ia încearcă şi tu, cu prima ocazie.

Băiatul luă banii din puşculiţă, gânditor.

- Ştiu că prietenul meu ar avea nevoie, ca să-şi cumpere o carte. Pot să i-i duc?

- Desigur, fiule, du-te.

La întoarcere, puşculiţa era pe jumătate plină. Un gând de lăcomie îi veni băiatului şi luă banii, dorind să-şi cumpere dulciuri. Se duse cu ei la mătuşa care ţinea un fel de cofetărie (nu existau magazine ca azi, ci o femeie cocea în propria casă prăjituri şi le vindea tot acolo), dorind să cumpere. Dar când deschise pumnul să dea bănuţii, găsi bucăţele de hârtie fără valoare.

Se întoarse acasă, supărat de tot. Puşculiţă nărăvaşă! Nu-i dădea bani decât pentru alţii! Pentru el nu-şi putea cumpăra nimic, nimic........ Atunci, ce folos avea cu ea? O aruncă sub pat şi pentru mai multe zile nu-şi aminti de ea.

După o vreme se întâmplă că tatăl băiatului avu un accident la serviciu, la picior, şi nu mai putu lucra. Familia începu să aibă probleme. Singurii bănuţi rămaşi erau drămuiţi, pentru mâncare. Tatăl îşi putea relua serviciul numai după vindecare. Speriat, băiatul îi aminti mamei de puşculiţă.

- Poate ne va ajuta, acum. Hai să dăm banii aceştia ai noştri cuiva, să vedem.

- Uiţi, fiule, că vei primi alţi bani în puşculiţă tot pentru a-i da altora, nu pentru a-i folosi noi..., îi reaminti mama.

- Hai, mami, să încercăm.... Altfel o să ajungem şi noi să cerşim pe stradă....

Mama acceptă. Ultimii bănuţi fură daţi ţaţei Manda. Puşculiţa se umpluse cu bani de argint. Dar puteau folosi ei din ea?

- Hai să încercăm să folosim numai cât avem nevoie, iar restul tot aşa, să-i dăm de pomană, cui are nevoie, propuse tatăl.

De această dată, când merse la cumpărături pentru nevoile casei, banii de argint nu se mai transformară în hârtii. Iar tot ce le era în plus, dăruiră în sat, celor nevoiaşi. Aşa puşculiţa era mereu plină, dar nu numai pentru ei.

Chiar şi lui Moş Ştie-Tot voiră să-i dăruiască, pentru un aparat auditiv. Dar el refuză, zicând:

- Uneori e mai bine să nu auzi... Iar când e ceva de auzit, atunci mă ajută Dumnezeu Preabunul..., şi-mi ajunge la ureche. Daţi bani altora, care au mai multă nevoie decât mine. Şi păstraţi cu grijă puşculiţa, ca să o daţi mai departe, din neam în neam..........

Uite, asta e povestea de azi. Iar prăjitura, ia vezi, s-a făcut?

- Mami, tu râzi de mine! Unde e prăjitura, că nu o văd? Nu e nicio prăjitură, iar mixerul nu s-a ridicat singur în aer să amestece... că nici nu avea ce să amestece! Sau vrei să spui că şi mixerul ăsta e fermecat, precum puşculiţa?

- Nu e fermecat. Dar ia să vedem, uită-te în cuptor. E ceva acolo?

- E ... un cozonac. De unde a apărut?

- E un cozonac pe care îl ducem mătuşii V., ştii că s-ar bucura. E făcut de mine de aseară, pe când dormeai. Dar nu pare minunat, ca în poveste? Tu doar să-l duci... (Şi, dacă te vei uita mai bine, vei vedea că sunt doi...)

Vezi, fiule, că bucuria e mai mare când dăruieşti decât când faci doar pentru tine..., asta a învăţat şi băieţelul din poveste (dar şi multe altele a învăţat...).

 Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
 Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

 



Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestea farfuriei fermecate

- Astăzi îţi fac napolitane, în timp ce-ţi voi spune povestea... Farfuriei fermecate.

A fost o dată... o farfurie obişnuită. Fusese făcută la o fabrică de porţelan, albă, cu margine smălţuită, albastră. Frumoasă farfurie, ca şi alte o mie de farfurii, la fel, la fel. Păreau gemene. Aşa credea şi farfuria noastră, că nu va avea nicio problemă în viaţă, că va fi folosită pur şi simplu pentru a se servi în ea mâncare..., că o gospodină grijulie o va spăla cântând şi nu o va sparge... etc., ca şi pe suratele ei farfurii de fabrică.

Dar... fiindcă nu degeaba e o poveste aici, nu s-a întâmplat după gândul... farfuriei. Suratele ei păreau normale, dar ea avea o altă misiune.

A fost şi ea împachetată, dusă la un magazin şi cumpărată de o familie, la set. Aştepta cu mare emoţie prima utilizare. În fine, într-o seară, a fost despachetată şi pusă pe masă, lângă domnul Şerveţel, doamna Lingură, domnul Cuţit şi doamna Furculiţă. Mai erau pe-acolo domnul Pahar, bătrâna doamnă Solniţă, domnişoara Scobitoare şi domnişoara Linguriţă. Alte surori, farfurii, aşteptau pe masă. Veni şi mâncarea. Veniră şi invitaţii...

Gălăgie, vorbe, veselie. Farfuria noastră era aşezată în faţa unei fetiţe. Gazda începu să servească. În fiecare farfurie punea câte ceva. Dar când a ajuns la farfuria noastră... din senin, aceasta începu să strănute, să fornăie, să se clatine, vărsând conţinutul de mâncare pe masă...

Mare supărare! Gazda nu înţelegea ce se petrece, cum poate fi o farfurie nărăvaşă! Mai încercă o dată să pună mâncare în ea, dar la fel. Farfuria însăşi nu ştia ce a apucat-o, căci nu voia să-i supere pe stăpâni cu ceva.

Pentru a se putea continua masa, farfuria fermecată a fost dusă la bucătărie, unde era cât pe ce să fie spartă, de ciudă. Dar nu, nu s-a spart. După spălare, a zăcut mai multe săptămâni într-un dulap întunecos, singură, izolată. O farfurie obraznică la închisoare. Iar stăpânii nu au putut înţelege ce se petrece cu acest... obiect buclucaş.

După o vreme, povestind stăpânii despre farfuria lor unor alţi invitaţi, aceştia au dorit să o vadă şi să o probeze, că era lucru de mirare. Acelaşi rezultat! Farfuria a fornăit, a pufnit, s-a clătinat şi a vărsat totul pe masă! Dar de data aceasta, nimeni nu a mai izolat-o, ci vizitatorii, extrem de curioşi, au cerut gazdei să le dea farfuria lor, să cerceteze cum de poate face aşa ceva şi dacă nu există leac pentru ea.

- Dacă v-o însănătoşim, promiseră ei, v-o aducem înapoi, ca să aveţi setul complet. Dacă nu..., tot v-o aducem, după ce ne dumirim ce are!

Aşa că farfuria fu dusă... la doctor. De fapt, nu există un doctor pentru farfurii..., deci nu fu dusă nicăieri, glumeam. Noii stăpâni încercară să pună fel şi fel de bucate pe farfurie. De fiecare dată, aceeaşi reacţie: strănut, vărsarea mâncării... Chiar şi farfuria era tristă. Ce-i lipsea? Toate suratele ei erau aşa cuminţi pe masă... Le invidia.

Încercară să pună pe ea chiar şi mâncare pentru câine. Degeaba. Nimic nu-i era farfuriei pe plac, împotriva voinţei ei.

Până la urmă şi noii stăpâni abandonară ideea de a afla ce are farfuria şi o lăsară uitată într-un dulap. Din nou la închisoare.

Dar într-o bună zi, băiatul stăpânilor fu trimis să ducă o farfurie cu mâncare la vecina bolnavă, care nu se putea da jos din pat. Băiatul, din nebăgare de seamă, puse mâncarea pentru vecină pe ... farfuria uitată. De data aceasta, prin minune, farfuria nu mai strănută, nu mai avu nimic. Mâncarea fu dusă în mod absolut normal. Întorcându-se cu farfuria goală, părinţii observară şi se mirară.

- Cum? Farfuria s-a vindecat singură? Incredibil... Chiar incredibil... Hai s-o testăm!

Şi o testară... zadarnic. Din nou, când au vrut să pună mâncare în ea, a început să se clatine şi a vărsat-o.

- Spune, fiule, ce ai făcut de ai liniştit-o? îl întrebară părinţii.

- Nimic, mami, nimic, tati. Am pus mâncare în ea şi am dus-o vecinei. Atât.

Iarăşi nedumerire. De ce să rabde farfuria mâncarea pentru vecina şi pentru ei nu?

Până la urmă, traseră o concluzie. Farfuria nu primea decât mâncarea de dăruit. Altfel nu. Fiind foarte curioşi din fire, noii stăpâni ai farfuriei merseră până la fabrică şi întrebară dacă li s-a mai întâmplat să primească reclamaţii pentru farfurii... nărăvaşe. Supraveghetorul lucrătorilor îi chemă discret la el în birou şi le zise în şoaptă că se întâmplă să primească asemenea reclamaţii, cam o dată pe an, dar că niciodată nu au aflat cauza „defecţiunii".

- Credeţi-ne, noi le facem pe toate la fel. Acelaşi material. Dar... în mod misterios, câte una e aşa, mai deosebită. Nu primeşte mâncare. Nu i-am dat de capăt până acum. Aţi găsit dumneavoastră vreo soluţie? îi întrebă acesta.

- O soluţie foarte clară, nu. Dar, dacă vrem să ducem cuiva de mâncare, atunci primeşte. Altfel nu.

- Vom analiza, vă mulţumim pentru indiciu. Înseamnă că lucrătorii se implică prea mult când lucrează, de iese aşa. Noi nu vrem să facem farfurii cu inimă, în niciun caz. Ci neutre. Vom remedia problema. Doriţi să ne-o lăsaţi pe aceasta şi să luaţi una obişnuită? Chiar v-am ruga. Noi mai avem farfurii nărăvaşe, le ţinem într-un depozit secret. Au fost returnate de proprietari şi au primit în schimb unele obişnuite.

- Mulţumim, dar farfuria aceasta nu ne aparţine. Mai mult, dacă aţi vrea, din contră, ne-am dori şi noi o farfurie din depozitul dumneavoastră. V-o plătim! E bună la casa omului...

- Cum, vă doriţi farfurii care nu vă aduc decât pagubă? Sigur, vă pot oferi chiar şi mai multe, sunt gratuite. Noi nu avem ce face cu ele. Le-am studiat, în zadar. Poftiţi, vă dau un set complet, de 12. Imediat vi le ambalez. Dar vă rog să nu faceţi nicio plângere scrisă. Şefii mei sunt destul de supăraţi de existenţa farfuriilor care nu corespund cererii cumpărătorilor.

- Desigur că nu vom face nicio plângere. Poate chiar nu e rău că apar şi asemenea farfurii..., ca un îndemn să mai dăm şi de pomană, încheiară noii stăpâni, primind un set complet de 12 farfurii buclucaşe.

Iar povestea se termină aşa: aceşti noi stăpâni au returnat farfuria noastră fermecată primilor ei stăpâni, spunându-le şi secretul de a o putea folosi fără probleme, iar ei au rămas cu setul complet, găsind des prilej să-l folosească.

Şi aşa, farfuria noastră a fost mulţumită şi fericită că poate fi şi ea folositoare, iar producătorii de farfurii de la acea fabrică s-au trezit în timp cu cerere ... de farfurii buclucaşe, încât nu mai ştiau de unde şi cum să facă rost de ele! Soluţia a fost să angajeze numai personal care se implică în ceea ce face, ca să se poată produce farfurii cu inimă!

Deci, oameni buni, verificaţi, nu cumva aveţi în dulap o farfurie uitată, care ... se înrudeşte cu farfuriile buclucaşe?

Iar prăjitura - napolitană e gata. Foi de napolitană umplute cu cremă (de la Petronela): 

  Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
 Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

 




Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestea cu şi fără supică

- Mami, aş dori astăzi papanaşi..., se poate? Și o poveste pe măsură...

- Se poate: şi papanaşi, şi poveste. Hai să pregătim compoziţia...

A fost odată, pe când copiii erau foarrrrttteeee cuminţi, ascultători, pe când nu existau televizoare, calculatoare, telefoane şi nici alimente de cumpărat - când totul se făcea în casă şi în jurul casei, muncind toată familia împreună..., a fost - zi, vrei să fie cu un băieţel sau cu o fetiţă?

- Aş dori cu un băieţel şi cu o fetiţă, dacă se poate...

- Bine. A fost o familie care avea doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Băiatul era încă şi mai ascultător decât fetiţa, nu ştiu de ce. Fetiţa, de fapt, avea o singură problemă: făcea mofturi la masă. În afară de asta, era şi ea foarrrtttteeee ascultătoare. Când venea vremea mesei..., ea începea: „Mami, mie nu mi-e foame acum. Pot să mă mai joc? Şi, oricum, nu vreau supică..."

A răbdat mami ce a răbdat, până când, într-o zi, s-a supărat şi ea pe fetiţă.

- Adică de ce să nu vrei supică? Ce are supica? E cu morcovei, cu ţelină, cu ardei, cu roşioare, cu tăiţei, cu pătrunjel..., de ce să nu-ți placă? Dacă o fac cu găluşte, tot nu-ți place. Dacă în loc de supică fac ciorbică, tot nu-ţi place. Atunci, ce să înţeleg? Eşti mofturoasă, fata mamii, şi prea alintată!

Fetiţa, ca replică, a izbucnit în plâns, că nu suporta să fie certată. S-a dus în camera ei, a luat păpuşa preferată din coşul jucăriilor, a strâns-o la piept şi aşa ofta şi plângea, de credeai că a păţit ceva foarrrrttttteeeee grav. Frăţiorul ei nu ştia cum s-o împace. Dar mama l-a chemat în bucătărie:

- Fiule, las-o să plângă şi până deseară să stea nemâncată. Alte fete la vârsta ei veneau şi mă ajutau la treabă, nu făceau mofturi ca de grădiniţă. (Și pe atunci existau grădiniţe şi şcoli, numai că nu erau la fel ca acestea de azi, ci se învăţa în aer liber, în grădini frumoase, iar educatoarele, învăţătoarele şi profesoarele veneau îmbrăcate în costum de clovn sau de gărgăriţă, albină, furnică sau de flori, încât copiii erau încântaţi să înveţe jucându-se şi admirând natura. Iarna, fiind frig, lecţiile se predau în sere uriaşe, pline de felurite plante.)

Fetiţa rămase bosumflată o vreme, în camera ei. Nu îi era foame, doar îi era ciudă că trebuie să se schimbe ceva în viaţa ei. Până atunci putuse refuza supica fără să fie certată. Acum de ce trebuia să fie altfel? Uf, supicile astea... Și mămicile astea! Dar după o vreme, foamea începu să o roadă. Măcar un măr de ar fi putut lua, pe ascuns. Dar de unde? Că merele sunt în bucătărie sau ... în livadă. Și cum să poată fugi din dormitor, fără să o vadă mama? Măcar un pahar cu apă, totuşi, să bea, că prea era cruntă pedeapsa.

Mama se prefăcea că nu observă zbuciumul ei. Îi întinse un pahar de apă şi, călcându-şi pe inimă, o întrebă:

- Ei, tot crezi că n-ar fi bună supica?

- Ba da, cred că ar fi foarte bună, mami, scânci fetiţa, luând paharul.

- Atunci, poftim la masă. Altă dată să ştii ce păţeşti... După supică, avem şi felul doi, să ştii. Şi abia la urmă desertul...

Fetiţa mâncă tot, fără să mai spună vreo vorbă. După masă, o întrebă timid pe mama ei:

- Acum pot să te ajut, să strâng masa? Mai găteşti ceva azi?

- Sigur că da, poţi să strângi. Gătesc, pentru deseară, o budincă. Uite, pun... Și mama îi explică fetiţei reţeta.

- Dar pare o poveste obişnuită până aici, mami, aş vrea să se întâmple şi ceva ciudat. Cu un balaur, cu un zmeu ceva. Măcar cu un Făt-Frumos să fie.

- Ai răbdare. Până acum, dacă nu ţi-ai dat seama, au fost învinşi doi balauri: Mofturilă şi Lenevilă.

Ei..., povestea s-ar fi terminat aici, dacă nu s-ar fi întâmplat ca mama copiilor să se îmbolnăvească... de o boală gravă. Toată familia s-a umplut de grijă, iar doctorul le-a spus că nu se va putea vindeca decât dacă i se va prepara supica de găină cu găluşte aurii, făcute din griş adus de pe Tărâmul Zânelor. Cine să se ducă după acest griş minunat? Tatăl s-ar fi dus, dar cineva trebuia s-o îngrijească pe mamă, care zăcea la pat. Fetiţa era prea mică... Rămânea să plece băiatul.

Curajos, acesta ceru tatălui în loc de orice armă o binecuvântare, îşi făcu cruce şi porni la drum. Știa direcţia, dar nu ştia ce pericole se pot ivi. Merse el ce merse, cale luuunnngggăăăă, până când ajunse la un loc pustiu, pe unde nu se mai vedea niciun drum. Ei, acum pe unde să o ia şi pe cine să întrebe? Se gândea la mama lui, la tată şi la surioara lui cea dragă. Of şi iar of.

„Sunt un simplu băieţel... Cum o să trec de acest pustiu?"

Atunci văzu în apropiere că se coboară o pasăre. Cu glas omenesc, aceasta îl întrebă:

- Tinere, nu cumva ai din întâmplare la tine nişte seminţe sau altceva de mâncare, că vin de departe şi pe aici nu am găsit niciun viermişor ca să mănânc?

- Păsăruică frumoasă, am la mine o bucată de pâine. Cred că ţi-ar face plăcere să o ciuguleşti.

Băiatul scoase din desaga lui o bucată, o lăsă în apropierea păsării, apoi se retrase câțiva paşi şi se aşeză pe o piatră, privind pasărea cum mănâncă.

După ce se sătură, pasărea vru să plece, dar, văzând că băiatul şade trist, îl întrebă:

- Băiete, dar unde te duci tu aşa, singur - singurel?

- Ei, pasăre dragă, trebuie să găsesc griş din Tărâmul Zânelor, pentru supa mamei, că e bolnavă şi acesta îi e leacul. Dar nu mai ştiu drumul într-acolo.

- Păi de ce nu mă întrebi pe mine de asta. Uite, acest pustiu nu e ce pare a fi. Dacă te întorci cu spatele la el şi arunci spre el trei ghinde, se va preface într-o pădure de stejar. Şi se va arăta şi cărarea. Drept mulţumire că m-ai hrănit şi că nu m-ai speriat, o să-ţi aduc eu trei ghinde, din stejarul bătrân care se află la trei kilometri de aici. Aşteaptă-mă, o să mă întorc îndată.

Bucuros, băiatul o aşteptă cu încredere. Pasărea îşi luă zborul şi în câteva minute se întoarse cu ghindele în plisc. Era o pasăre tare iute!

- Acum eu plec. La revedere şi să găseşti grişul acela minunat!

- La revedere, păsărică frumoasă şi bună!

Băiatul făcu aşa cum îl învățase pasărea. Îndată, pustiul deveni o pădure de stejari, iar cărarea se pierdea înăuntru. El o porni la drum, fără alte păţanii. După o altă vreme, ajunse la un nou pustiu. Se gândi el că ar putea fi la fel ca la primul. Căută trei ghinde, le aruncă cu spatele... dar nimic. Şi nicio altă pasăre nu apărea...

Întristat, băieţandrul se aşeză pe o piatră şi scoase altă bucată de pâine. De lângă piatră se ivi o şopârlă vişinie.

- Băiete, dă-mi şi mie din bucata ta, că prin pustietăţile astea nu prea găsesc ce să mănânc, îl rugă ea cu glas subţire.

Băiatul îi rupse din bucata lui, fără altă vorbă.

După ce mâncă, şopârla observă şi ea, ca şi pasărea, tristeţea băiatului. Îl sfătui să arunce pe spate trei boabe de grâu, că îndată pustiul se va preface în holdă, iar în mijlocul grânelor va fi cărarea.

- Dar de unde să găsesc eu aici trei boabe de grâu? se miră băiatul.

- Ei... o să-ţi aduc eu. Am o prietenă, furnică, din furnicarul de la trei kilometri de aici. Sigur are în cămară şi-mi poate împrumuta. Imediat mă întorc, îi răspunse şopârla.

În câteva minute, şopârla se întoarse cu boabele. Rapidă era şi ea, ca şi pasărea.

Ce să mai vorbim, că băiatul trecu şi de al doilea pustiu, care se prefăcu în lan de grâu, cu cărarea la mijloc.

Dar ştii tu, că în toate poveştile sunt trei încercări... Urma al treilea pustiu.

Băiatul se gândi: acum ce seminţe or fi necesare? În jur, nicio şopârlă, nicio pasăre. Aşteptă el un timp, sperând să apară vreo vietate. Nimic. Mai avea o singură bucată de pâine. Mâncă din ea jumătate, sperând... Deodată, în spatele lui se auzi un mormăit. Un urs!

- Mor, mor, mor de foameeeee!

Băiatul se sperie şi vru s-o ia la fugă. Era prea târziu, ursul era chiar lângă el, răsărise ca din pământ. Îi întinse mecanic bucata de pâine rămasă. Ursul o molfăi bucuros, apoi se aşeză pe piatra pe care stătuse băiatul.

- Mor, mor, nu te speria, că oameni nu mănânc... Ca să treci de pustiul ăsta e nevoie de boabe de ienupăr. Numai să mă odihnesc oleacă şi ţi le aduc eu, sunt pe aici, prin apropiere, într-o poiană aflată la trei kilometri...

Băiatul nu comentă. Aşteptă câteva minute, iar ursul, mult mai fâşneţ decât părea, se întoarse îndată cu cele trei boabe.

Aruncându-le, băiatul se trezi că are de parcurs, în loc de pustiu, o pajişte înflorită şi înmiresmată, străbătută de cărare. Porni la drum, mulţumind ursului, care se îndepărtă, grăbit.

După cele trei pustiuri, începea Tărâmul Zânelor. Acolo spera el să găsească grişul. Fu uşor, căci în palatul Zânelor erau strânşi mai mulţi saci cu grişul fermecat. El rugă pe una dintre Zâne să-i dea puţin, pentru mama lui.

- Dacă ai fi cerut pentru tine, nu primeai, dar dacă ceri pentru altul, atunci, cu plăcere!

Băiatul primi grişul şi se întoarse acasă, mult mai repede, pentru că acel griş avea şi puterea de a te face să ajungi într-o clipă acolo unde doreşti. Îndată el scoase grişul şi i-l încredinţă surioarei sale, care găti pentru mami o supă de găină cu găluşte aurii... buuuunăăăăă cum alta nu mai era. Mami primi un castronel cu supă fierbinte, gustă câteva linguri şi deja se simţea mai bine. Într-adevăr, grişul acela adus de la depărtare de un fiu iubitor şi pregătit de o fiică la fel de iubitoare, făcea minuni! Aşa se vindecă mami şi de atunci supica de găină cu găluşte de griş fu mâncarea casei...!

Sunt gata şi papanaşii, fiule... Or îi mănânci aşa, daţi prin zahăr pudră, ori cu gem şi smântână!

Papanaşi

Am folosit 1 kg brânză de vaci, 3 ouă, circa 12 linguri făină, puţină sare, zahăr vanilat, puţin bicarbonat stins în zeamă de lămâie. Se amestecă bine apoi se fac bulgăraşi care se dau prin făină, apoi se modelează în forma dorită. Se prăjesc în uleiul încins, în tigaie, apoi calzi se dau prin zahăr pudră.

 Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
 Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

 



Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestea „ca nuca-n perete"

- Azi vom găti o baclava..., iar povestea pe care o să ţi-o spun între timp... e „ca nuca-n perete"...

- Adică, mami, ne jucăm cu nuci? Sau cum?

- Nu ne jucăm cu nuci, ha ha, e o vorbă din popor, pentru ceva ce nu se potriveşte... Vei vedea.

Cică a fost odată, într-un timp când oamenii se înţelegeau foarte bine între ei şi nu aveau nevoie de multă vorbă ca să exprime ceea ce simt, a fost o fată care nu vorbea chiar deloc. Putea vorbi, dar nu avusese ocazia. Se înţelegea întotdeauna cu ceilalţi prin gesturi, priviri sau... pur şi simplu. Deci nu vorbise niciodată cu nimeni.

Într-o zi frumoasă, pe când se plimba pe câmpie, căutând nişte plante medicinale, s-a întâlnit cu o altă fată, din satul vecin, venită în același scop, la câmp. Amândouă aveau coşuleţe de nuiele, în care strângeau plantele. Era dimineaţă şi se grăbeau. Mai era treabă pe acasă, multă.

Prima fată, cea care nu vorbea, pe nume Amalia, se adresă celei de-a doua, numită Otilia, în felul ei..., adică îi zâmbi, îi făcu un semn prietenos, dând să treacă mai departe.

- Ei..., constat că ai trecut de hotarul satului vostru, se răţoi Otilia, fără să răspundă la salut. Acum culegi flori din terenul satului meu şi nu-i corect. Te rog să te opreşti şi să te întorci imediat. Abia de la copacul acela ai voie. Cum vă permiteţi voi să ne furaţi florile?

Amalia, uluită, nu ştia ce să facă. Îşi dădu seama că ar trebui să vorbească şi ea, în sfârşit, pentru ca fata aceasta să înţeleagă că nu e trasat niciun hotar, pur şi simplu câmpul dintre sate este comun şi utilizat dintotdeauna de sătenii ambelor localităţi. Vru să deschidă gura, să spună ceva, dar Otilia, repezită, îi smulse din mână buchetul de sovârf.

- Ăsta nu-ţi aparţine, e... furat. Acum pleacă şi să nu mai îndrăzneşti!...

Întristată, Amalia se îndreptă spre copacul indicat. Se opri o clipă la umbra lui şi auzi îndată cum cânta un cuc pe o rămurea:

- Cu-cu, cu-cu, de vorbeşti cu ea,

Cu-cu, cu-cu, te va asculta.

Cu-cu, cu-cu, de nu vei vorbi,

Cu-cu, cu-cu, se va înrăi.

Înţelegând glasul păsării, Amalia se gândi dacă nu cumva are dreptate. Şi se hotărî să vorbească. Se întoarse, culegând un buchet de izmă din zona considerată a satului ei, mergând direct spre Otilia. Aceasta culegea ceva, concentrată.

- Ei? Nu m-ai înţeles? Şi ce taci aşa? Oi fi bolnavă? o atacă aceasta.

- Păi..., voiam doar să ne înţelegem... În satul meu nu e aşa de complicat... Noi nu ne certăm... Și să ştii că sfatul bătrânilor, şi cel din satul tău, şi cel dintr-al meu, a hotărât ca acest câmp să poată fi folosit în comun. Nu există hotar. Uite, izma asta e pentru tine.

- Mulţumesc. E izmă mai frumoasă la noi, refuză Otilia. Nu ştiu de niciun sfat al bătrânilor. Mi se pare logic şi firesc ca terenul să fie împărţit pe din două. La copacul acela e jumătatea. Acum stai pe teritoriul nostru. Să nu îndrăzneşti să culegi ceva.

- Oooo..., n-ai înţeles nimic. Dacă nu mă crezi, întreabă-ţi părinţii, întreabă pe cine vrei. Câmpul e comun. Florile sunt ale tuturor. Şi oricine se poate plimba pe aici, în voie. Sau să vină la păscut cu vitele. Şi de la noi, şi de la voi. Chiar şi străinii...

- Auzi, nu mă înveţi tu pe mine, cu vocea ta subţirică, de parcă n-ai fi mâncat de dimineaţă. O să întreb dacă vreau. Acum pleacă în zona de după copac!

Mâhnită, Amalia plecă, luând izma cu sine. La copac, cucul cântă iarăşi:

- Cu-cu, cu-cu, mâine să vii iar,

Cu-cu, cu-cu, să-i aduci un dar.

Cu-cu, cu-cu, va afla şi ea,

Cu-cu, cu-cu, că tu nu eşti rea.

„Sper, cucule, ca măcar acum să ai dreptate. Am impresia că am vorbit degeaba", gândi Amalia, iar cucul înţelese şi nu mai cântă nimic.

A doua zi, Amalia se duse din nou la cules de plante medicinale, dis-de-dimineaţă, având în coşuleţ şi o prăjitură pentru Otilia. Nimeni din satul ei nu ştia că fata vorbise. Nu le spusese nimic, doar că, celor ai casei, fata li se păruse mai... tăcută ca de obicei. Nu o întrebară pentru cine e prăjitura din coşuleţ. Se gândeau că s-a întâmplat ceva, dar aşteptau ca ea să le spună de bună voie.

Pe câmp, la umbra copacului, stătea Otilia. Cucul îi cânta şi ei, numai că fata nu înţelegea nimic.

- Dar mai lasă-mă, pasăre, să stau şi eu oleacă liniştită, ce mă tot cucuieşti? o alungă ea. Văzând că vine Amalia, se grăbi să se justifice.

- Copacul e chiar la hotar. Deci e şi al meu, şi al tău. Pot beneficia şi eu de umbra lui, nu numai tu. Doar cucul ăsta mă enervează.

- Ha, ar fi culmea ca nici păsările să nu aibă dreptul pe teritoriul tău, râse Amalia, înveselită. Uite, ţi-am adus o prăjitură. Nu te sfii. E proaspătă. E prăjitura preferată a celor din satul nostru. Să-mi spui dacă-ţi place.

- Mmm, bine. Și aşa azi nu am chef de cules plante. Dar m-a trimis mama. Vrea să avem pentru la iarnă... Of.

Otilia mâncă prăjitura, fără să se gândească vreo clipă că ar putea mulţumi. Amalia se oferi să o ajute la cules.

- Sigur nu ceri nimic în schimb, dacă eşti aşa drăguţă cu mine? o cercetă Otilia. Să ştii că... De fapt, chiar am putea fi prietene. Ai avut dreptate, ieri. Am întrebat-o pe mama. Nu există hotar. Numai că... mie aşa mi s-ar părea corect. Jumi-juma. Dar, fie... Deci poţi culege de oriunde. Mai vii şi mâine?

Amalia era chiar mirată de câte cuvinte e nevoie să rosteşti pentru a te înţelege cu cineva. Până atunci, pentru ea lucrurile fuseseră mult mai simple.

- Da, o să vin până când o să umplu în pod locul pentru plante de iarnă. Deci nu ştiu câte zile. O să mai las loc de sunătoare, că înfloreşte mai târziu. Dar poţi veni la noi în vizită, dacă doreşti. Ne adunăm în unele seri şi povestim. E frumos.

- Și tu povesteşti? Nu-mi pari prea vorbăreaţă.

- Păi... nici nu sunt. Îmi place mai mult să ascult poveşti. Acum, hai să culegem, ca să ne întoarcem la timp acasă, o îndemnă Amalia.

Culeseră împreună și în ziua aceea, şi în zilele următoare, în tăcere. Din când în când, Amalia se oprea să privească în zare sau să asculte vântul, ori să mângâie câteva flori. Pe câmp erau şi margarete, flori nemuritoare, maci. Pe acestea nu le culegeau. Încet, şi Otilia învăţă să asculte. În ultima zi de cules, se odihniră puţin la umbra copacului. Cucul era vesel foc, cântând:

- Cu-cu, cu-cu, ca haiducu'

Ce să schimbi plopu' cu nucu',

Cu-cu, cu-cu, stai aici,

Cu vreo patru pitulici...

- Ha, ha, râse Amalia.

- Ce amuzant e cucul ăsta, râse şi Otilia.

- Păi cum, se miră Amalia, înţelegi şi tu ce spune?

- A... văd că înţeleg şi eu..., constată Otilia. Iar furnica de colo e cam obosită, a fugărit-o un şoarece. Cum, toate fiinţele spun ceva?

- Da..., în graiul lor.

- Mai departe, fiule, e uşor să-ţi dai seama ce s-a întâmplat. Cele două fete s-au împrietenit, Amalia a devenit mai vorbăreaţă..., iar Otilia mai tăcută... Și s-a împăcat situaţia aceea, iar cucul a tot cântat în copac, zilnic, fel de fel de cântece. Numai că nu toţi oamenii le și înţelegeau...

Şi-am cules pană de cuc,

Ca departe să mă duc...

Gata şi prăjiturica. Iar povestea continuă şi azi, dacă acel copac n-o fi îmbătrânit prea mult, încât să-l mai adăpostească pe cuc...

Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestea domnişoarei Limuzină

A fost odată..., dar stai, să pregătim şniţelul - ruladă, nu vrei?

- Ba da, mami, dar prăjitura???

- Ei, prăjitura poate aştepta până mâine, da? Uite, pregătesc pieptul de pui...

- Dar povestea nu poate aştepta până mâine, nu-i aşa?

- Desigur că povestea a început...

Şi, cum îți spuneam, a fost odată ca niciodată, când nu existau probleme de trafic, o limuzină albă tare cochetă, care nu transporta decât prinţese. Şoferul ei era un hamster bine educat şi îmbrăcat în costum argintiu. Iar locuinţa ei... era un... ceea ce azi numim garaj, numai că arăta precum un palat în toată regula.

Prinţesele nu aveau decât să-şi trimită fluturele personal să anunţe la şofer ora când au nevoie de domnişoara Limuzină şi locul..., iar aceasta sosea. Nu avea nevoie de plată, decât pentru şofer. Le cerea însă prinţeselor să o parfumeze..., era slăbiciunea ei. De aceea, domnişoara Limuzină mereu răspândea miresme îmbietoare, spre invidia florilor pe lângă care trecea în viteză.

Mulţi Feţi-Frumoşi aveau ciudă pe ea, pentru că din cauza domnişoarei Limuzină multe prinţese strâmbau din nas când îi vedeau călare pe cai - oricât de frumoşi, vioi... Iar într-o zi, Făt-Frumos cu calul roş împreună cu Făt-Frumos cu calul vărgat puseră la cale ceva...

- Domnişoară Limuzină, astăzi, la ora 12, 00, la colţul de petunii numărul 4, vă aşteaptă prinţesa Incognita, anunţă şoferul. Maşinuţa albă tuşi uşor, îşi porni spălarea automată (era duşul ei zilnic), apoi scuturarea automată a scaunelor, aerisirea automată, după care putu răspunde:

- Sunt gata pentru apel! Ne încadrăm în timp, să mergem!

Porniră îndată. Colţul de petunii era depărişor, trebuia să treacă peste podul lebedelor negre, unde drumul se îngusta şi unde, de obicei, aveau de aşteptat până treceau furnicile roşii, ce-şi transportau mâncarea. Un semafor nevăzut ghida circulaţia..., şi anume aşteptarea şi bunul simţ.

Domnişoara Limuzină pufni, văzând că au prins furnicile roşii.

- Ei, ne încadrăm, domnişoară, nu vă supăraţi, o calmă şoferul.

Ajunseră fără alte peripeţii. Într-adevăr, o prinţesă aştepta la locul indicat, cel puţin judecând după haine şi parfum. Doar că rochia îi era complet neagră şi un guler înalt îi acoperea aproape în întregime faţa. Restul era mascat de un evantai imens, tot negru. Prinţesa urcă în maşină, răspândind un miros necunoscut de domnişoara Limuzină.

- La primul voiaj cu noi? o întrebă aceasta, politicos. Parfumul e de...?

- Da, pentru prima oară, răspunse prinţesa cu o voce piţigăiată. E parfum de lavandă. Știţi, care fereşte de molii.

- De molii? Aveţi asemenea probleme? Dar unde locuiţi, dacă nu vă supăraţi? fu uimită Limuzina.

- Să pornim, veţi vedea la destinaţie. Spre pădurea Mlaştinilor Verzui, aşa..., vă mai spun pe parcurs.

- Ciudat, n-am mai făcut traseul ăsta. Să-mi spuneţi exact pe unde să cotesc, interveni şoferul, cât mai amabil.

Mirosul de lavandă nu fu pe placul domnişoarei Limuzină, aşa că nu o rugă pe prinţesa Incognita să o parfumeze. Merseră mai multe ore, ajungând pe drumuri prăfuite, până la marginea pădurii Mlaştinilor Verzui. Acolo, prinţesa le sugeră să intre pe o cărare îngustă, bordată de copaci, ale căror crengi produseră unele zgârâieturi domnişoarei...

- Sunteţi sigură că suntem pe drumul cel bun? îngăimă Limuzina, speriată.

- Sigur, veţi vedea îndată palatul..., chicoti prinţesa, într-un mod ciudat.

Oricât se străduise să o vadă în oglinda Limuzinei pe prinţesă la faţă, şoferul nu reuşise. Aceasta îşi ţinea mereu evantaiul protector. După mai multe cărări întortocheate, ajunseră în faţa unei case prăpădite, din inima pădurii. Limuzina se opri, încurcată.

- A, aţi oprit bine, aici este palatul meu, râse prinţesa, coborând. Îşi lăsă gulerul în jos, şi evantaiul, încât putură vedea amândoi, şi maşina, şi şoferul, că era vorba de Baba Cloanţa Cotoroanţa, soră cu Muma Pădurii, verişoară cu Vrăjitoarea cea Rea şi cumnată cu Știma Apelor. Puteţi staţiona o zi aici, ca mâine să mă duceţi până la...

- Dar cum se poate, cum de ne-aţi atras aici, cum de ne-aţi păcălit??? se înciudă domnişoara Limuzină, analizându-şi zgârieturile de crengi? Vă daţi seama ce ați făcut?

- Ei, ce am făcut, drăguţă? Poftim plata pentru şofer: sirop de mătrăgună şi o viperă căreia i-am scos veninul..., că am avut nevoie de el. Nu e destul?

- Mulţumim de aşa plată..., să nu ne mai trimiteţi data viitoare niciun fluture negru să ne anunțe de planurile dumneavoastră de călătorie... Oferta noastră este numai pentru prinţese adevărate, nu pentru...

- Ah, vreţi să spuneţi că eu nu sunt o prinţesă? Şi că acesta nu este un palat? Ha, ha, ha... Nu vă place costumaţia mea? Sau nasul meu coroiat? Sau mirosul meu de lavandă? Nu mă supăraţi, că dacă nu vă voi arăta eu drumul de întoarcere, voi nu-l mai descurcaţi şi puteţi nimeri direct în mlaştină, drăguţilor... Sau poate vreţi să-mi chem verişoara, să vă facă vreo vrajă? Iar pe liliacul meu să nu-l jigniţi, numindu-l fluture. Un liliac am trimis să vă anunţe. Bubi, puiule, unde eşti?

În faţa domnişoarei Limuzină şi a şoferului apăru şi un liliac răcit, care strănuta.

- Stăpână, nu vreţi să încetaţi cu mirosul ăsta? Mă face să tuşesc şi mai mult.

- Vă rog frumos..., nu mai spun nimic, dar ajutaţi-ne să ne întoarcem acasă..., începu să se înmoaie Limuzina. Şoferului i se făcu frică, ştiind că liliecilor le cam plac hamsterii. El se încuie în maşină şi nu mai scoase niciun cuvânt.

- Vă ajut..., că nu sunt aşa de rea cum se spune, numai că aveţi de promis ceva. Aţi supărat tare pe cineva, de aţi ajuns aici, înţelegeţi?

- Am supărat? Pe cine? Nu avem plângeri, am făcut toate transporturile la timp..., se miră domnişoara.

- Ba aţi supărat. Doi Feţi-Frumoşi nu mai ajung la inimile prinţeselor lor, de când ele se plimbă cu limuzina, în loc să-i admire pe ei, pe caii lor focoşi. Dacă vreţi să vă întoarceţi acasă, trebuie să promiteţi că nu veţi mai plimba nicio prinţesă. Asta e.

- Atunci, ce vom face? Asta era viaţa noastră de până acum. Plimbam prințese... Vreţi să nu mai existăm, pur şi simplu? Nu se poate!

- Nu-i vorba să nu mai existaţi..., ci să vă schimbaţi puţin opinia. Puteţi transporta pe oricine vă trimite... fluturele vestitor..., dar să nu fie prinţesă. Poate or mai fi şi alţii care au nevoie de transport punctual şi... de lux.

- Pe oricine? Vreţi să spuneţi şi pe cei mai prost îmbrăcaţi, care nu sunt parfumaţi..., care nu sunt eleganţi..., care... să ne strice marca?

- Pe oricine vă solicită. Doar prinţese - nu. Ori acceptaţi, ori... mlaştina. Alegeţi.

- Nu e corect. E clar că nu putem alege mlaştina. Ne forţaţi să acceptăm ceva ce niciodată nu ne-am dorit..., începu să plângă Limuzina. Fie-vă milă..., uitaţi-vă la frumuseţea mea... Doar nu vreţi să transport şi marfă de la piaţă, nu? Să mă murdăresc? Să mă umilesc?

- Nu veţi transporta marfă, ci oameni. Tot felul de oameni. Asta ca să vedeţi că pot fi şi bună, să vă dau o şansă. Şi fără alte comentarii. Vă las câteva minute să vă gândiţi, până mă schimb de hainele astea..., phui, neobişnuite pentru mine. Dacă spuneţi „da", după aceea vă voi conduce înapoi, până la ieşirea din pădure.

Şoferul încercă să o calmeze pe domnişoara Limuzină. „Totuşi, ne-am putea pierde zilele pe aici, argumentă el. Dumneavoastră, în mlaştina înecăcioasă, iar eu... brrrr... mâncat de un liliac. Vă rog să acceptaţi! Ce dacă se vor urca şi oameni obişnuiţi? Ei de obicei merg puţin, au drumuri scurte, că au treabă. Nu se plimbă la fel de mult ca prinţesele. Va fi şi mai uşor".

„Nu înţelegi. Adio parfumuri suave, adio prinţese elegante. Viață ordinară ne aşteaptă. Şi vor fi mult mai multe chemări, că sunt mai mulţi oameni obişnuiţi decât prinţese... Groaznic... Nu pot, pur şi simplu nu pot...".

„Ba desigur că puteţi. Nu va fi atât de greu cum vi se pare. Puţini oameni obişnuiţi vă vor apela, pentru că unii nici măcar nu au fluturi vestitori, iar alţii sunt atât de grăbiţi să-şi facă treburile, încât merg pe jos sau călare, în treaba lor. Vă rog, e singura noastră salvare, acceptaţi...".

„Bine, sfatul tău cred că e înţelept. O să accept", se resemnă Limuzina.

Baba Cloanţa apăru în toată urâciunea ei, în haine rupte, murdare, cu o broboadă veche pe cap şi cu liliacul pe umăr.

- Ei, frumoşilor, ce aţi hotărât? îi întrebă ea.

- Sărut mâna, ce puteam hotărî, dacă nu să vă acceptăm propunerea. Aşa vom face. Nicio prinţesă nu se va mai sui vreodată..., oftă domnişoara Limuzină.

- Bine. Atunci, să mergem. Să ştiţi că şi eu vă voi mai solicita, din când în când. Dar o să vă duc pe un drum mai larg, să nu vă mai zgâriaţi. Uite, pentru micile... probleme pe care vi le-am cauzat, am adus nişte spray-uri cu care să puteţi desena pe deasupra..., aşa, ca să fiţi mai „de gaşcă". Pentru început, vă repar eu.

Până să mai apuce să spună ceva, domnişoara Limuzină se trezi pictată cu spay-uri lavabile. Pe o parte, Baba Cloanţa desenase un liliac (nu avea prea multă imaginaţie), iar pe alta scrisese: „Liberă urcare pentru toţi".

Umilită, Limuzina nu mai zise nimic. Baba se urcă împreună cu liliacul ei. Șoferul, prevăzător, trăsese geamul despărţitor dintre el şi spatele maşinii. Nu dorea să fie înșfăcat pe la spate.

- Stați liniştit, îl asigură Baba, râzând. Liliacul meu e vegetarian...

Îi scoase până la marginea pădurii şi le lăsă o sticluţă cu sirop de mătrăgună pe banchetă. Plata drumului.

Limuzina goni ca nebuna până acasă, unde se spălă şi se aerisi bine. Îndată sosi primul fluture care să o cheme. Prinţesa Fumurica avea nevoie...

- Spune-i stăpânei tale, cu tot respectul, că serviciile noastre nu mai sunt oferite niciunei prințese..., mormăi Limuzina, în timp ce îşi activa serviciul automat de revopsire. Se vopsea în albastru, acum.

- Vai..., nu se poate, Prinţesa va fi supernervoasă..., tremură fluturele.

- Asta e..., prinţesele îi au pe Feţi-Frumoşii lor, să le plimbe călare... sau cu caleaşca. Eu... am altele de făcut, spuse ea, cu gândul la promisiunea făcută Babei-Cloanţa şi la mlaștină.

Apoi un bondăraş o vesti - în timp ce îşi usca vopseaua - că o femeie necăjită are nevoie de transport, până la spital. Limuzina porni în viteză şi o duse pe acea femeie. Nu se mai gândi la îmbrăcăminte, la parfumuri..., ci numai la ajutor. Femeia ajunse la timp, un doctor îi făcu o injecţie şi îi dădu nişte medicamente... Limuzina o aşteptă afară, ca să o ducă înapoi.

- Vedeţi stăpână, că nu e tocmai neplăcut să facem noua noastră treabă? o întrebă şoferul, zâmbind. El însuși îşi scosese costumul argintiu şi îşi luase unul albastru, după noua culoare a maşinii.

- Hm..., da, văd. Dar atunci, pentru noua mea misiune, sunt prea ... lungă. Incomodez circulaţia. Limuzina îşi activă butonul de scurtare şi strâmtare, devenind o maşinuţă mică, suficient pentru a transporta o singură persoană.

- Dacă vor fi mai mulţi deodată, abia atunci mă voi lungi, hotărî ea.

În zilele următoare, un grup de copii ceru să fie dus de acasă la şcoală şi invers. Un bărbat obosit o rugă să-l ducă de la câmp până la casa lui... Și tot aşa, cererile curgeau. Limuzina începu să se lungească, să descrească, după necesităţi. Era mai veselă şi uitase de „fumurile" ei. Oamenii erau chiar bucuroşi de ajutorul primit.

Prinţesele, supărate la început, se resemnară şi începură să fie văzute în braţele Feţilor-Frumoşi, plimbate pe caii lor. Baba Cloanţa se învăţase cu nărav: nu mai pornea la rubedeniile ei în vizită, decât în limuzină. Ca un moft, aceasta o ruga pe domnişoară ca atunci când o serveşte pe ea să fie întotdeauna albă, lungă, cu şoferul în haină argintie..., în amintirea vremurilor de demult. Fără să mai spună nimic, Limuzina îi împlinea cererea, cu preţul unor mici zgârieturi de crengi... şi a unor împotmoliri în noroi (noroc că avea şi butonul automat de desnoroire). Se obişnuise chiar şi cu mofturile Babei, care i se păru o biată bătrânică plictisită de statul în pădure, singură...

Şi aşa, domnişoara Limuzină şi cu şoferul ei au trăit fericiţi... până când oamenii nu au mai avut nevoie de ei, confecţionându-şi maşini zburătoare...! (Atunci s-au retras la pensie, în pădurea Babei Cloanța, care nu i-a părăsit niciodată...)

Ei, gata povestea..., iar şniţelele - ruladă sunt făcute (am rulat piept de pui feliat subţire, caşcaval, bacon, am dat prin ou şi apoi prin pesmet, am prins fiecare șnițel cu câteva scobitori, ca să nu se desfacă şi am prăjit în tigaie..., după cum m-a învăţat mama Elena...).

Poftă bună şi... nu cumva să-i plângeţi de milă domnişoarei Limuzină, că o duce bine şi în pădure!

 Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
 Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestioară religioasă pentru copii şi pentru cei ce au rămas copii

Copilul şi îngeraşii

Pe vremea aceea, de demult, în care florile erau mari-mari, aproape cât casa, iar musculiţele doar cât grăuntele de mac, pe când era mereu ziuă de vară şi soare, iar în loc de ploaie, plantelor le erau de ajuns boabele de rouă...

S-a întâmplat un lucru foarte rar şi ciudat, care nu se mai întâmplase niciodată: un copilaş a început să plângă. Şi plângea, şi plângea... în hohote. S-au speriat mai întâi firele de iarbă. Ele au trimis micuţele gâze să anunţe întreaga făptură de noutatea tristă.

Florile şi-au desfăcut toate petalele de uimire. Iar în aer plutea întrebarea: „De ce oare?" Din floare-n floare şi din gâză-n gâză, vestea a circulat repede, până când a ajuns la urechiuşele îngeraşilor. Iute, ei au zburat până în poieniţa unde copilul se zguduia de plâns.

- Ei, gata, opreşte-te puţin, trebuie să ne spui ce s-a întâmplat, ca să te ajutăm! grăi blând unul dintre îngeraşi.

- Orice ar fi, noi găsim rezolvarea! îi spuse altul.

Copilul privi la îngeraşi prin perdeaua de lacrimi. Se linişti treptat, pentru că îngerii erau atâta de frumoşi!

- Acum ne poţi spune despre ce e vorba? îl întrebară, curioşi, toţi îngeraşii.

- Mdaa, rosti încet copilul. Am visat urât. Asta-i tot. E primul meu vis urât. Mi-e frică de vis şi de ce am visat.

- Ce-ai visat? săriră iar, cu toţii.

- Am visat un alt copil, care semăna cu mine. Parcă eram tot eu sau fratele meu geamăn. Deşi eu n-am nici un frate geamăn. Aşa. Şi...

Copilul începu iar să scâncească.

- Poate e prea dureros ca micuţul să-şi amintească acum de vis..., discutară îngerii între ei.

- Nu, chiar vreau să vă povestesc, ca să îmi explicaţi..., continuă copilul. Şi copilul acela era tot în acest loc frumos, ca şi mine, numai că nu-i plăcea să se joace cu fluturii, nici să admire florile... ba nici măcar să râdă.

- Era un copil trist? interveni un îngeraş.

- Nu, nu era trist. Era ... rău. Avea o faţă aşa..., că mă speria. Prindea musculiţele şi le omora. Jumulea florile de petale. Iar fluturii, sărăcuţii - le smulgea aripile. Şi după ce făcea toate acestea, râdea, râdea foarte urât, atât de urât încât frunzele pădurii se zburleau de groază. De-aia plâng... De mila fluturaşilor, şi a florilor, şi a gâzelor... Şi de mila acelui copil rău... Şi mi-e frică... Nu cumva aşa mă voi face eu? Aşa, urât, schimonosit şi rău? De ce? De ce am visat aşa urât?

Copilul se puse iarăşi pe bocit. Dar îngeraşii îl înconjurară, îl mângâiară cu aripile lor şi îl liniştiră.

- Uite ce e, luă cuvântul unul dintre ei. Noi o să ţinem un sfat, aici, în poieniţă. Tu, între timp, o să te joci numărând toate culorile florilor de aici. La sfârşit, o să-ţi dăm un răspuns, cât mai adevărat. Ce zici?

- De acord. Dar să nu staţi mult, se însenină copilul.

Îngerii se aşezară pe fotolii de crini. Deşi nu era prea cald - acolo niciodată nu era prea cald - ei îşi legănau aripile ca pe nişte evantaie uriaşe, uşor îngrijoraţi.

- Ce să fie aceasta? Un semn? Un semnal? zise unul dintre ei.

- Să-l vestească cineva şi pe Arhanghelul Mihail, ca şi pe Stăpânul nostru, şi pe Împărăteasa! zise altul. Dacă vreţi, mă duc chiar eu.

- Du-te, ce mai stai! îl îndemnară ceilalţi, în cor.

Mai iute decât vântul şi decât gândul, îngerul zbură spre înălţimi. Fotoliul său, un crin imens, galben, îşi închise petalele, spunând că-i păstrează locul îngerului, până la întoarcere.

- Oare şi copilăria se va rupe de Rai? Zâmbetul de copil să devină rânjet? Mi se pare imposibil, continuă sfatul unul dintre îngerii rămaşi.

- Crezi că nu? Lupta oamenilor e mare. De la păcatul acela, de demult, orice a devenit posibil în lumea lor. Şi cu cât trece timpul, cu atât lupta e preluată mai mult de copii. Ei mai reuşesc să aducă Raiul pe pământ. Dacă nici ei nu vor mai lupta... Atunci ce va fi?

- Dar de ce copilul a plâns? Eu nu înţeleg, de ce a plâns? punctă alt îngeraş.

- Eu ştiu de ce a plâns. Pentru că el nu vrea să fie rău, ci vrea să lupte. De aceea a plâns, răspunse cuviincios un serafim.

- Dar ceva trebuie să facem, ca să ajutăm pe toţi oamenii, şi în primul rând pe copii! Să ne gândim cum i-am putea ajuta. Şi să aşteptăm, de asemenea, răspunsul solului nostru, care ar trebui să vină.

- Ah, uite-l! exclamară îngerii.

Deodată apăru în mijlocul poieniţei o lumină strălucitoare, fără a fi supărătoare. Înăuntrul luminii era Împărăteasa îngerilor, Preacurata Fecioară Maria. Solul era umil, în urma ei, însoţit de Arhanghelul Mihail şi de alţi îngeri.

Copilul se opri din număratul culorilor de flori.

- Am ajuns la 99! grăi el, venind bucuros spre Împărăteasă.

- Mai ai multe de numărat. Dar lasă asta, vino, ca să-ţi spunem o mare taină, îl chemă Preacurata, cu vocea lină.

De emoţie, toate florile din poieniţă leşinară. Îngerii erau gata să cadă de pe fotoliile lor. Doar crinul regal, ceremonios, îşi întinse petalele catifelate, oferindu-le drept tron Împărătesei. Firele de iarbă îngenuncheară şi ele.

Împărăteasa se aşeză pe tron. Îngerii veniră în faţa ei, ordonaţi şi cuminţi. Băieţelul se aşeză pe o cochilie de melc, lângă tronul Maicii Domnului. Aceasta grăi către copil şi către toţi:

- Visul acesta nu a fost întâmplător. Este posibil, într-adevăr, ca şi copii, chiar dacă ar trebui să fie nevinovaţi, să ajungă... altfel, caricaturi de copii, răutăcioşi. Copilaşul nostru ne-a arătat însă că nu ar vrea să fie astfel... şi nici noi n-am vrea să se ajungă la aşa ceva. De aceea, iată ce avem cu toţii de făcut şi iată spre ce trebuie să-i îndemnăm pe oamenii mari:

- rugăciune cu tot sufletul, pentru toţi oamenii;

- vorbele noastre, ale tuturor, să fie în slujba adevărului, blândeţii şi păcii;

- cântecele care răsună în lume să înalţe sufletele spre Dumnezeu, prin armonia sunetelor, vocilor, prin profunzimea cuvintelor lor...

- faptele bune să prisosească pe tot pământul, fiind gonită invidia, necinstea şi ura...

- Dar, Măicuţă, ce să facem cu oamenii care nu vor aşa..., care sunt indiferenţi sau răi? îndrăzni un înger.

- Să-i câştigăm treptat, prin răbdare şi bunătate. Să nu-i respingem. Să nu-i judecăm. Nu suntem noi mai presus de Judecătorul tuturor, de Domnul nostru.

La auzul acestor cuvinte, îngerii se plecară adânc, iar florile se lipiră şi mai mult de pământ. Copilul îşi făcu semnul crucii, respectuos.

- Deci visul meu nu a fost un simplu vis? mai spuse el.

- Nicidecum. Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul nostru, va găsi o cale prin care să scape copiii şi pe toţi cei care vor vrea de urâciunea răutăţii, de rânjetul întristător al biruinţei răului şi să-i ducă la veşnica frumuseţe a Raiului.

- Aşa să fie, Măicuţă! aplaudă copilul.

- Amin. Aşa să fie, consfinţiră îngeraşii. Ei începură să-i cânte Preacuratei Născătoare de Dumnezeu rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat". Copilul li se alătură. Florile îndrăzniră să-şi ridice capul şi să-şi legene petalele, în semn de preacinstire. Se simţeau onorate de vizita neaşteptată.

Pe locul unde plânsese copilul se înălţase o floare nouă, ca un ghiocel multicolor, şi anume: Floarea lacrimilor nevinovate. La sfârşitul cântării, Maica Domnului rupse acea floare şi o luă cu sine, plecând împreună cu îngeraşii.

Copilul se sui în spatele unui fluture şi încercă să-i urmărească. După câteva fâlfâituri, fluturele obosi şi plană pe un trandafir. Copilul urmări zborul luminos al îngerilor şi goni din minte amintirea visului urât. Trecuse.


După cum v-am obișnuit, fiecare poveste este însoțită de o rețetă de prăjitură aplicată, gustată, testată...:

Albă ca Zăpada

Foile:

3 ouă

8 linguri zahăr

8 linguri ulei

2 linguriţe bicarbonat stins în oţet

Făină cât cuprinde

Se face un aluat din ingredientele de mai sus, care se împarte în trei, pentru trei foi. Ele se coc pe dosul unei tăvi bine tapetate cu făină.

Crema:

500 ml lapte fiert şi răcit (sau pasteurizat)

16 linguri zahăr

250 g unt

2 zahăr vanilat

Zeama de la 2 lămâi

3-4 linguri făină

Făina se amestecă cu 8 linguri de zahăr, apoi cu laptele şi se pun la fiert pe baie de aburi. Se amestecă mereu, adăugându-se la final zahărul vanilat şi, după preferinţă, coaja rasă de la lămâi. Când s-a îngroşat, se lasă la răcit; când e călduţă, se adaugă untul frecat cu celelalte 8 linguri de zahăr şi cu zeama lămâilor.

Se aşază: foaie, cremă, foaie, cremă, foaie, pe un platou încăpător, apoi se presează uşor şi se dă la rece până a doua zi, când se poate tăia în pătrate sau romburi (până a doua zi se înmoaie foile şi se pătrund bine de cremă).

Ce mai puteţi face: Puteți realiza mai multe foi din aceeaşi compoziţie, fie pentru a înălţa prăjitura (ca să o faceţi din 4-5 foi), fie pentru a face o alta, cu o altă cremă (poate fi o cremă de cacao, ca să obţineţi o prăjitură alb-negru sau - cum am văzut la mătuşa mea - foaie, cremă maro, foaie, cremă albă, foaie, cremă maro, foaie...). Este o prăjitură spornică şi foarte gustoasă!

 Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
 Spre povești clasice repovestite, dați click aici.

 



Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop

Povestea saptamanii

Lacasuri Literare

Acum pregătesc peştele... - şi nu prăjitura, cum ai fi crezut... - , dar povestea o să ţi-o spun... Vezi, îl curăţ de solzi, îl spăl, îl tai... Tu stai frumos pe scăunel şi ascultă.

Era odată, într-o vreme când florile de colţ nu existau, un împărat foarte puternic, care avea o fată. Frumoasă fată, dar sălbatică. Nicidecum nu voia să asculte de părinţi, de bone, de nimeni. Zeci de persoane erau plătite de împărat să îi facă pe plac. Croitorese, cofetărese, bucătărese, fel şi fel de slugi care o ajutau să se îmbrace, să-şi împletească părul, să înveţe să coasă, să brodeze...

Era o fată căreia nu-i plăcea nimic. Bătea din picioruş, cu pantofiorul de sticlă, şi ţipa cu voce subţire la slugi, să o lase în pace. Nu a învăţat nimic, nici măcar să citească! O plictisea lumea cărţilor. Doar atât, dimineaţa, se trezea în zori, să prindă răsăritul soarelui. În liniştea aceea se simţea şi ea liberă. Fugea din palat, se strecura în grădină şi privea până ce soarele se înălţa şi lumina totul. Atunci fuga, fuga înapoi, să nu afle împăratul.

Dar ce, parcă împăratul putea să mai doarmă adânc, având o asemenea fată! El o vedea oricum că vine în grădină şi îşi frământa mintea - oare ce boală să aibă fata lui, de nu e ca toate fetele, şi cine l-a blestemat cu o asemenea problemă? Împărăteasa încercase să stea de vorbă cu fata, să afle mai mult despre ce e în sufletul ei. Fata nu spusese decât: „Lasă-mă în pace, mamă. Ce vreau eu, nu ştiu prea bine. Dar nu aveţi voi. Sunteţi mereu ocupaţi, preocupaţi de atâtea... Nu-mi place între atâţia servitori. Nu-mi place să cos, cum coşi tu, până noaptea, la lumânare. Ce dacă îţi ies cusături şi broderii nemaivăzute. Plictisitor. Mai bine roagă-l pe tata să mă lase să mă duc pe munţi, să mă plimb şi să privesc cerul mai de aproape, şi soarele..."

- Cum să-mi las fata prin locuri pustii? Nu..., trebuie să se supună ea odată! E doar o fată şi atât! se mânie împăratul.

- Te rog, găseşte o soluţie, nu se mai poate aşa... Ne chinuim cu toţii, şi noi, şi ea. Și dacă rămâne aşa, nu o va cere nimeni de soţie, va ajunge nemăritată, iar noi - de râsul împăraţilor, plângea împărăteasa.

- Doamne, cred că mult am greşit în viaţă, dacă aşa tare mă pedepseşti..., se căia împăratul, negăsindu-şi însă vreo vină, dacă se gândea mai bine. Uite, împărăteasă, o să dau sfară în ţară şi zvon la prietenii mei împăraţii, că o mărităm, chiar dacă mai puteam aştepta o vreme. Ca să-i vină mintea la cap!

Fata de împărat nici nu se mâhni, nici nu se veseli, la auzul hotărârii tatălui. Nu-i păsa de măritiş, ci doar un dor de libertate şi mai mare o năpădi (adică o cuprinse). Veniră câţiva prinţi, pe care ea îi convinse că nu vrea a le fi soţie... Se mânji cu cenuşă pe faţă şi îşi răvăşi părul, şi aşa se prezentă la înfăţişarea oficială. Aceia, speriaţi, îi scoaseră vorbe în lume că e frumoasă, dar nebună şi nestăpânită! Împăratul hotărî să o pedepsească. Puse paznici la grădină, încât fata să nu se mai poată duce dimineaţa, să vadă răsăritul soarelui. Atunci ea începu să tânjească. Nu se mai ridica din pat. Până la urmă, împăratul veni la patul ei şi începu să o ia cu binişorul, sătul şi el de toate.

- Fata tatii, tu nu ai înţeles că tu eşti fiică de împărat şi că rostul tău este să ajungi mare împărăteasă, stăpână şi doamnă aleasă, alături de un prinţ falnic? Câte alte fete nu ar fi vrut să fie în locul tău..., iar tu doar te împotriveşti fără rost. Eu nu mai dorm nopţile de grija ta, mama ta asemenea... Spune, ce vrei să-ţi facem, ca să fie bine?

- Tătucă, nu mă păcăli, că ştiu eu că nu vrei să faci pe placul meu, ci doar trebuie să mă supun la ceea ce nu doresc. Îmi place libertatea, muntele, aerul curat, răsăritul şi apusul de soare. Ca împărăteasă, poate că pe toate celelalte le voi avea, dar pe acestea nu... Aşa că mai bine mor decât să trăiesc într-un palat ca într-o cuşcă!

Împăratul se luă cu mâinile de cap. Se sfătui cu sfetnicii, cu împărăteasa... Ce să facă? Deja numele fetei fusese pătat prin comportamentul ei nemaiauzit şi de neînţeles. Împărătesei îi veni ideea cea bună: să se construiască un mic castel sus, pe munte, unde să fie mutată prinţesa. Cel puţin până i se va mai alina sufletul.

- Poate se va vindeca, iubite soţ. Merg şi eu cu ea. O să încerc să o îmblânzesc. Mai rău nu poate să fie. Lasă-ne un an acolo. Dacă într-un an nu va fi bine... mărită-o cu primul care o va cere şi gata! se rugă împărăteasa.

- Ei, aşa vom face, se lumină puţin împăratul. Nu că avea mari speranţe, dar să aibă conştiinţa împăcată că a încercat tot ce s-a putut. Şi doar era unica lor fiică, dată de Dumnezeu!

Chiar de a doua zi, o sută de meşteri, conduşi de celebrul Manole (care trăia în acele timpuri), porniră pe muntele cel mai înalt din împărăţie şi clădiră în câteva zile un palat chiar pe vârful muntelui, stricând câteva cuiburi de vulturi şi câteva sălaşuri de capre negre... Și totul se făcea pentru o prinţesă, pe care toţi o credeau năzuroasă. Apoi, în caleaşcă de mărgăritare, trasă de cai albi, cu puţine slugi, fata şi împărăteasa plecară şi se instalară în noul palat. Acolo fata avea voie să facă orice, fără să se mai supună protocolului regal.

Bucuria ei a fost atât de mare, încât în primele zile nici nu mai mânca, doar stătea pe afară. Seara se suia în turnuleţul castelului, privind de pe balconaş depărtările, apusul de soare, înălţimile cereşti. Ar fi dorit ca acest an să nu se mai sfârşească. Dimineaţa se scula, se îmbrăca în grabă - pusese să i se facă rochii mai puţin înfoiate, cu care să poată merge şi pe stânci - şi ieşea pentru a asista la răsărit. Apoi o pornea prin poiene, culegând fructe sălbatice, flori..., bând apă de izvor! O mare fericire simţea şi îi mulţumea mamei pentru gândul cel bun.

Împărăteasa nu ştia încă dacă e de bucurie. Se temea că i-a dat prea multă libertate. Se ruga să se facă voia lui Dumnezeu în toate. Ea nu se simţea în largul ei pe aici, fără forfota de la curte, fără soţul ei..., noroc că aveau câțiva soldaţi cu ele, să le apere.

Trecură câteva săptămâni de vară, fără peripeţii. Nicio schimbare la prinţesă. Acelaşi program, pe cât mai depărtate cărări. Dar întotdeauna, la apus, era înapoi. Împărăteasa o aştepta cu îngrijorare şi trimitea în ascuns un vânător să o urmeze pe fată, pentru a-i sări în ajutor.

Într-o zi, fata nimeri la o stână, a ciobănaşului Mugurel. Un tânăr care cânta din fluier, întins pe iarbă, în timp ce mioarele păşteau. Auzind lătratul câinelui, se sculă în grabă. Văzând despre ce este vorba, îşi chemă câinele, scurt.

- Fată, hăi, ce cauţi prin pustietăţi, cum vii neanunțată? Câinele meu nu suportă străini, o pofti el să plece.

- Bade, eu am ajuns din întâmplare pe aici, nu cu un scop. Poate mi-i da o îmbucătură de caş şi o ulcică de lapte, că apoi mă întorc la castel.

- A..., oi fi tu prinţesa singuratică de care se spun vorbe prin țară..., râse ciobănaşul. Poftim. Poţi să te odihneşti un pic, dar apoi să te întorci, ai mult de străbătut... Nu-ţi este frică de fiarele pădurii?

- Frică? Nu mi-a ieşit în cale niciuna, niciodată..., se miră fata. Ce fel de fiare?

- Ei, urşi, râşi, lupi..., cu care mă lupt eu când îmi atacă oile. Ai avut noroc. Dar să umbli aşa, singură... Nu e prea bine. Ce ţi-i? Că lumea spune că eşti zăludă...

- Zăludă? Adică nebună? Nu ştiu. Dacă îmi place să hălăduiesc pe munte şi să prind răsăritul şi apusul soarelui, oi fi nebună?

- Dar nimic altceva nu-ți place? La noi fetele trebuie să fie gospodine, să ştie de toate, şi cum se face mâncarea, şi să coasă hainele singure... Tu - deh, eşti prinţesă. Ai servitori şi nu trebuie să ştii nimic... Îți poţi permite să te plimbi... Sigur vreun soldat sau vânător te pândeşte ca să te ocrotească şi ţie nu-ți pasă de nimic, te plimbi în dorul lelii pe munte... Da... E rău de tine.

Supărată, fata se lipsi de cofa cu lapte şi plecă înapoi, spre castel. Fu atentă şi realiză că ciobănaşul avea dreptate: vânătorul o urmărea. Nu-i zise împărătesei nimic de întâlnirea cu ciobănaşul, însă era o noutate că venise înainte de apusul soarelui şi nu se închidea pe balconaş, să îl admire. Din contră, se duse la bucătărie, ca să vadă cum pregătesc cina cele două bucătărese luate de la curtea împărătească. Acestea se ruşinară, dar îşi vedeau de treabă, ca masa să fie gata. Văzu fata că, în timp ce ea face nazuri, unii oameni muncesc din greu, iar munca nu le e apreciată pe măsură. Îi ceru mamei să renunţe la vânătorul urmăritor, însă aceasta plânse şi-i spuse că fără el nu o lasă nicăieri, ca să nu fie în primejdie.

- Atunci nu trebuie să se mai ascundă, că ştiu de el. Să meargă cu mine, acceptă fata.

Mama înţelese că s-a petrecut ceva. Era pentru prima dată când fata asculta de voia altora. Află de la vânător că e vorba de un ciobănaş...

A doua zi, fata se duse iar la stână. Cu hotărâre, îi ceru ciobănaşului să o învețe şi pe ea treaba de acolo.

- Nu cred că e greu să mulgi nişte oi, să faci caş, mămăligă... Te-oi ajuta, bade..., îl rugă ea, încruntată. Pentru prima dată ruga pe cineva ceva, şi nici măcar nu era sigură de răspuns.

- Ei..., chiar ar fi nevoie de o mână de ... femeie pe aici, dar tare mi-i că mai mult o să mă încurci... Fie, până-n toamnă, când cobor la iernat, te iau în ucenicie. Dar... fără mofturi de prinţesă. Altfel nu încape vorbă. Ce spun eu să fie lege. Vânătorului poţi să-i dai liber, până seara, când te va însoţi la castel.

- Aşa să fie. O să ascult, ca să învăţ şi eu ceva, primi fata.

În primele zile îi fu greu. Dar nu se plânse nicio clipă. Avea impresia că nu o să fie niciodată în stare să facă totul aşa repede şi bine, cum le făcea Mugurel. Mai întâi învăţă să facă mămăliga. Ostenea repede, dar cuvintele glumeţe ale ciobanului o usturau şi o ambiţionau. Până la urmă învăţă tot rostul. Deja venise toamna. După câteva zile, Mugurel ar fi coborât la iernat...

Un alt zbucium al fetei de împărat începu. Ce va face ea iarna? Şi mai apoi? Mama ei o văzu tristă şi veni seara să stea de vorbă.

- Ei..., mie mi se pare că ţie îți este drag de ciobănaş... , îi zise mama, privind-o lung. Dar el? Nici nu mă gândesc ce-o să spună împăratul...

- Tata n-o să spună nimic..., că nu e nimic de spus. Am învățat şi eu treburile stânei. Atâta tot. Și mă obişnuisem aşa. Și îmi plăcea. În rest, nu-i nimic..., încercă fata să ascundă.

- E şi mai rău dacă lui nu-i place de tine. Dar..., om vedea. Lasă, o să fie totul bine, aşa-mi spune inima mea de mamă.

Când fu să se despartă de Mugurel, fata veni de dimineaţă, mai gătită ca de obicei. Mugurel fluiera. Totul era gata.

- Am trecut să-ţi urez..., de fapt..., poate ai nevoie de bani. M-ai învăţat atâtea..., trebuie să-ţi plătesc, îi zise ea.

- Dacă vrei să-mi plăteşti după cum vreau eu, fă-te ciobăniţă. Ciobănița mea. Renunţă la orice castel şi fii nevasta mea. Altă plată nu-mi trebuie, îi spuse el, serios. Apoi începu să cânte iar din fluieraş. O doină.

Înmărmurită, fata scăpă punga cu galbeni, pe care i-o adusese. Nu ştiu ce să spună, dar era tot ce-şi dorea. Fără palat, fără castel, fără caleaşcă, fără haine scumpe. Doar cu muntele, cu oile, cu oamenii care nu te linguşesc şi care muncesc mult, în libertate.

- Pot să-mi anunț, măcar, mama? fu răspunsul ei.

- Desigur. Trimite vânătorul. Noi am pornit spre sat.

Şi se făcu nunta. Împăratul nu avu ce să zică. Rămânea fără urmaş la tron. Doar să spere că vreun nepot... Iar ciobănaşul puse o condiţie: până la nuntă, castelul din munţi să fie dărâmat, ca locul să fie reluat de vulturi şi de caprele sălbatice. Se făcu şi asta. La primăvară, fata de împărat, acum soţia ciobănaşului, merse încă o dată la locul fostului castel. Nu se mai cunoştea urma omului. Iar pe stânci, ea zări o floare nouă, cum nu mai fusese vreuna pe acolo: era floarea de colţ. Acesta fu darul locului pentru ea...

Şi au trăit fericiţi, între mioare, până la adânci bătrâneţi..., doinind şi muncind cu drag şi dor, iar unul dintre copiii lor - un băiat voinic - a ajuns împărat în locul tatălui fetei, când acesta era deja bătrân, bătrân. Astfel că toate au avut o rezolvare fericită, altfel nu era povestea poveste. Şi s-a pomenit în popor despre ciudata fată de împărat, care nu a dorit să fie împărăteasă, ci ciobăniţă. De aceea, aşa le spuneau mamele fetelor care nu prea trăgeau la muncă: „Ia, dacă o fată de împărat a iubit să fie ca noi, din popor, tu atunci - treci la treabă!"

Și am încălecat pe o coadă de peşte,

Să vă spun o nemaiştiută poveste.

Iar peştele e deja prăjit, în mălai, mai fac mujdeiul de usturoi, şi poftă bună la crap cu mujdei!

Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop