Vara curge din Jurnal

Azi iar n-am frământat cuvinte... Pâinea nu a avut din ce cocă să se coacă. Era prea vară şi mi-am permis să amân. Ce am făcut? Mi-am imaginat cuvintele pe care le voi frământa. Am văzut aluatul crescând..., în tava ecranului de monitor. Am uitat să scriu de mână. Ştiu să apăs taste şi să flămânzesc după cuvinte cu rod.

Am navigat pe net şi am început să ascult cuvintele care se doreau citite. Mă căutau, ele. Îmi ofereau răspuns la întrebările din gând şi m-am bucurat că alţii le-au scris. Mă joc cu cuvintele, jocul verii... Eu fug de ele, ele după mine; eu obosit, ele haios de fresh!

Ce fac cuvintele pe plajă? Ha, ha, ha... O să le urmăresc, puţin. Se scurg în paharul cu pai, nerostite decât pe jumătate. Se alintă. Dar se şi banalizează. Nici măcar o declaraţie de dragoste nu mai e spusă ca lumea, nici acolo. Uffff....

Pe stradă, nu mă gândesc să caut cuvinte, n-am de unde. Politeţuri, chestii drăguţe, da. Dar le ştie toată lumea. Apoi, chestii vulgare. Multe. Mă strecor printre înjurături care au rol de „bună".

Fiind în pană de inspiraţie (dau vina pe vară!), aş vrea un cuvânt sensibil, de undeva. Poate fi şi scurt. Poate fi şi nerostit. O privire încărcată de adâncime, din care să pot ţese cuvinte. Vibraţie. Unde s-o ascunde? Sigur e la îndemână, pentru că toate lucrurile simple şi frumoase sunt sub ochi... şi nu se văd. Analizez frunze, copaci, bănci. Ah, da, un pâlc de copaci, da..., înfloriţi straniu, vara, dar nu.... sunt prea îmbrăcaţi de nuntă.

Apusul de soare nu vrea nici el să-mi spună nimic. Hapsân, mă respinge, râde pe valuri de lac părăsit.

Trandafirii îmi întorc spatele. Ha, ha, ha, suntem cântaţi de toţi. Numai tu mai lipseai... din peisaj. Mda, bine, frumoşilor, staţi singuri p-aici, nu mă interesaţi.

Copii, mulţi copii. Frumoşi, grăsuţi. Mame cu feţe plictisite. Pe unde s-o fi strecurat atâta plictiseală? Poate prin cornetele de îngheţată...

Gata, nu mai caut. Să mă găsească ele pe mine, că eu nu ştiu de unde să le iau. Poate lumea nu mai are nevoie de cuvinte sensibile. Mă întreb: totuşi, să nu mai existe surse de inspiraţie??

Nu merg pe aleea asfaltată a parcului, ci pe iarbă. Că acum am voie... Merg pe sub tufe care mă înţeapă şi printre grupuri de tineri care râd. Mda. Ei nu caută nimic. Râd şi trăiesc.

Înţepat de o creangă ostilă, tresar. Râd şi trăiesc, râd şi trăiesc.... Râd şi eu, că oricum nu are cine să mă vadă..., şi atunci observ că toate din jur râd, râd, şi cerul râde, şi copacii, şi asfaltul... Şi blocurile comuniste, şi ... cuvintele pe care le tot caut, erau acolo, râdeau de mine, cât sunt de crispat...! Râd şi nu mai e nevoie să caut, cuvintele cântă în mintea mea, vin singure, cât să-mi exprim iubirea... de Viaţă! 


 



Autor: Prof. Religie Mirela Șova
 admin. Lacasuri Literare & Vacanta non-stop