Îmi simt nesfârşitul aproape

Îmi simt nesfârşitul aproape.

Îl dibui pe cearcăn, pe suflu, pe pleoape,

Furişat tiptil, ştrengăreşte,

Din unghiuri închise si moarte

Ascultă. Priveşte.

Ca pe un frate alungat din născare,

Bolnav de zenit şi înaltă trădare,

A rămas tot în preajmă.

Sfios, îmi aşteaptă

Întâia întrebare.

Se joacă cu timpul.

Secunda o rostogoleşte printre picioarele mele,

Până ce ameţită, se prăbuşeşte,

Râzând în hohote.

Mă învăluie blând, ca şi o undă

Şi parcă ar vrea să-mi arate,

Dar şi să ascundă,

Şăgalnicul tâlc al spaţiilor dintre cuvinte.

Dă-mi toiagu' Înluminate!

Dă-mi toiagu' Înluminate!

Să se sprijine trudita

Inima, nefericita,

Ce pofteşte nestemate.

Drege în fericire glasul!

Ce păgân sădeşte bale,

În adânc urmele Tale,

Şi-ţi snopeşte-n limbă pasul.

Bobotează-mi ochii în sare!

Că orbitu-s-a văpaia,

Patimi înnegrit-au calea

Nesfârşitului cărare.

În urechi trâmbiţe îmi bate!

De-ar putea surdul să audă,

Ţipătul de chin şi trudă,

Al crucei crucită-n spate.

VEDERE DIN BETANIA

în Betania,

Plânsului Lazăr i-a fost dat să se întoarcă

Mai străin decât orice om.

Pe căi fără umbre,

Purtat a fost patru zile,

Iar acum,

Smuls din uitare,

Priveşte aiurit în jur.

Îşi pipăie trupul

Ca pe o zdreanţă irosită, mâncată de vreme.

S-a regăsit închis în el, dând dovada orbilor.

Cu degetele tremurânde, îşi desface pânza de pe picioare

Lăsând mirosul morţii sale să îl învăluie.

Eşti tot tu oare, Lazăr?

Întreabă trecătorii, iscoditori.

Ţi-s ochii ca de gheaţă şi buzele împietrite.

De ce taci?

Ai dat ocol Edenului

Ori ai ieşit din ghimpariţa beznei?

Înviatule cel dintâi, vorbeşte-ne.

Printr-un suspin,

Lazăr cuprinde toată durerea veacului

Rupt în două.

În colţul ochilor îi încolţesc

Seminţe de speranţă.