
|
Labirintul singurătăţii Voi... ce ştiţi să opriţi căderea clipei în cupa gândului deschis ca o floare de mai... nu vă fie teamă de rătăcirea prin labirintul singurătăţii... ![]() Voi sunteţi măsura sublimei cutezanţe şi mărturia „ a toate" - voi... ce năzuiţi a săpa fântâni spre a găsi izvorul celei mai pure creaţii... Voi... ce ştiţi a smulge stâncii aurul cuvintelor... cuvinte ce şi-au ascuns în adâncuri cu teamă... strălucirea... luaţi aminte la călăuze ce vă surâd cu chip de înger... ... drumul ce v-arată e pavat cu vorbe goale şi mânjit cu sângele nevinovat al florilor deschise delicat pe marginea abisului ce-şi caută martirii... Voi... ce ştiţi să opriţi curgerea timpului cu puterea cuvântului... ridicat ca un zid în faţa neantului... ... nu vă fie teamă de măreţia creaţiei ce-o veţi lăsa mărturie celor - ce nu vor cunoaşte poate... labirintul singurătăţii devenit mormânt al pierzaniei ochiului stins al regelui Oedip ce-a căutat cu patos adevărul adevărul... |
| Valentina Becart (din ciclul Poeme becartiene; tema "Flori de cactus") |
|
Cavou... iubirea noastră "De teama pustiului - căutăm iubirea - ca unică si zadarnică salvare." { Valentina Becart} În noaptea asta n-am să te mai strig - mult prea înalt e zidul cuvintele... convoi de lanţuri şi blesteme...
...dar n-am a mă mai teme... pe frunte-mi pun cunună lauri de durere - şi-mi sap mormânt în gânduri şi crucile tăcerii le-oi aşeza cu grijă pe buza disperării... ...în noaptea asta n-am să te mai strig cavou - iubirea noastră fugară umbră tremurând de frig... va zace-n ţintirim sub treptele tăcerii sub lespedea uitării... ...şi n-am a mă mai teme... şi n-am să te mai strig aici sfârşeşte jocul... şi noaptea parcă geme şi-un pas străin se roagă... şi... strânge-n braţe crucea... sărmană umbră tremurând de frig tremurând de frig... |
| Valentina Becart (Tema: "Flori de cactus") |
|
Mâna care
scrie... Mă zvârcolesc în chinuri... sfârşeşte trista-mi soartă. ce-i arta? ce-i scrisul? o dulce şi amară vină prin care eu - umilul serv - mă nărui... Zadarnică mi-e truda şi stânca ce rostogolesc spre vârfuri - ecou în noapte - ce-alungă liniştea pădurii crescută din iertări şi lacrimi, renunţări şi braţe-ntinse spre lumină... O! Tu, divină minte şi mai presus de toate... mă iartă de întreb: ce-i semnul ce-am lăsat de bună voie într-o carte? ... amară-mi este vina de-a mă hrăni din flăcări şi tac când pulberea mă-mbie... şi strig: „ai milă!" când mâna care scrie cerută-i ca răsplată ca răsplată... |
| Valentina Becart (din ciclul Poeme becartiene, Tema "Flori de cactus") |
|
|