Metafizică divină

Când planeta noastră va înceta să coboare

orbita asta care nu mai doare,

noi vom reveni. Uniţi şi desfăcuţi,

ca nişte sfori ce încă atârnă de păpuşi.

Iar când un soare strălucitor şi negru

va-nlocui orbita cu trupul său funebru,

noi vom pleca. Încet, fără un zgomot,

ca o furtună gata oricând să dea în clocot.

Căci fizica e una, credinţa este alta,

şi nu-s monezi asemeni, nici file dintr-o carte.

Iar noi, duali şi netezi, plecaţi de mult din Yalta,

naufragiem adesea-n cu totul altă parte.

Nu cerem îndurare, nici muritori să fim,

căci legile de care toţi cei ca voi ascultă

ne-ar îndoi pe dată, ne-ar cere să pierim,

şi-ar trebui s-o facem fără o zarvă multă.

Noi vrem stabilitate, noi vrem din cupe multe

să tot sorbim aleanul şi ce e-ascuns acolo,

imaginaţi ce vreţi, deschideţi în tumulte

cutiile ce cântă la nesfârşit un solo.

Dar ce se-ascunde oare în unda ta sonoră

apropiindu-se cu zgomot de prăbuşită oră?

oh, nu, pieirea-i prea devreme, nu ne chema acasă,

pentru-ncă-o-nghiţitură de viaţa ne mai lasă!

Drumul către Ierusalim

Aş vrea să cred că nimic nu mă poate opri

din a crede. Toate aceste fuioare de praf

care urcă mereu, luând cu ele

zdrenţele aromate şi cuiele mele.

Da, e o lume nebună de cap, pe unde

falşi profeţi şi adevăraţi atei se preumblă,

aş vrea să pariez înca o dată, zău, că

peste mii de ani lumea va fi la fel de

tălâmbă.

Mă opresc şi întreb- câte zile

mai avem până la echinocţiu? De câte ori

va trebui să ne-ntoarcem cu faţa spre

soarele pârjolitor al stăpânirilor lumeşti?

Prea multe-ntrebări. Prea multe răspunsuri.

aş putea toată istoria s-o rescriu

în miliarde de variante, dar

un singur lucru e cert -

drumul către centrul lumii trece

numai prin sufletul tău.

Întoarcerea spre Ierusalim

O nouă formă a credinţei, insinuantă şi picantă,

O altă margine de sărit, acum plină de praf,

Un han uitat de drumeţi la marginea căii de mătase,

O mână de fier într-un pumn de oase,

Doar douăzecişipatru de mătănii, fir cu fir înghiţite

Printre alte foi de rugăciune între biblioteci răspândite,

O mie de-nţelesuri ce câţiva mai vorbesc

În colţuri rotunjite de trecerile nesfârşite

Ale alaiului ceresc

O coapsă din care şarpele nu încă, prigonit

De un tufiş în flăcări ce doarme izbucnit

Un ghem de veseli galbeni, ce puţină fericire,

Ce noapte de milenii, ce nesfârşite denii,

Cu toate astea-n tolbă pribeagul drumul vede

Şi totuşi nu se-ncumetă să-nceapă pacea verde.