Dependenţe de sânge
din vanitate şi prostie

Autor:  Roxana Sonea

"Haos cu fărâme de iubire" îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranţă: veşnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubeşti, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la zece mii de metri. Dar eu am zburat, voi v-aţi continuat existenţele mizere pe asfalt, aţi coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, aţi viermuit sentimente, voi.. voi nu aţi iubit! Voi nu aţi înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic. În cameră eram noi doi şi iubirea, şi părinţii lui, şi părinţii mei, şi himerele fostelor noastre iubiri, şi doi-trei psihologi, şi teancuri de cărţi, şi filozofi ce ţineau teorii în grabă şi totuşi nu terminau niciodată. Ne băteam cu toţi ca să-i dăm afară, poate, poate, la sfârşit, când vom fi singuri vom avea timp să ne iubim. Ne mai băteam şi între noi. Poate nici nu ne iubeam. Poate ne-am închis în cameră din vanitate şi prostie. Ne-am închis în cameră cu toate lighioanele fără să avem arma cu care să le omorâm: fără iubire. Deci, iubitul meu, de ce taci?"

E noapte în apartamentul mic. Televizorul se aude în fundal dar nimeni nu îl aude. E acolo doar pentru a omorî sentimentul de singurătate, care se găseşte în camera lor în mod paradoxal, având în vedere aglomerarea de personalităţi, de fosile şi sfafii.
- Lasă-mă, sunt obosit.. îi spune încet.
Nu o priveşte pentru că nu poate.
- De ce?
- Muncesc.... Muncesc toată ziua, nu vezi?
- Nu, te ascunzi toată ziua.
- Hai, lasă-mă... se ridică îndreptându-se spre bucătarie, şi cât mai departe de ea, cât mai departe de orice durere. Seara asta nu vrea să se lupte, ea nu înţelege?
Nu. Ea îl întreabă de suflete. Ce procent din al lui sunt plăcuţe de metal şi atele vechi, uitate. E sarcastică, îi muşcă din degetele cu care stinge lumina în camera lor.
- Nouăș'cinci la sută!
- Superb, deci avem cinci la sută să construim o viaţă... Genial!
- Cei cinci la sută-s stâncă, șuieră sfidator printre dinți.
"Pleacă. Seara asta nu vreau să trăiesc, tu chiar nu înţelegi?" Se ascunde pe unde poate, stinge lumina, trage perdelele, se vâră în dulap trecând pe lângă ea şi toate lighioanele, şi fuge de iubire innebunit.
"Nu! Nu te vreau. Nu te iubesc."
"N-am chef azi, n-am chef de nimic, de vodcă sau de gin, tequila, rom sau vin, ţigări, nu mai vorbesc, iar pe tine... pe tine te urăsc" „Să ne trăieşti Chirilă prin orice dulap dormi tu!"
- Ce simţi?... îl urmează ea pe întuneric, spre dormitor.
- Nu ştiu...
- Cum nu!?..trebuie să știi.
- Nu, nu ştiu!.. . Așa-s eu, cu dileme, hai...
- Da' eu nu țin de alea! Ce nu ți-e clar?!?
- De ce-ar trebui să fie clar? Mi-am ruinat încet toate relaţiile, dragă, de ce să fii tu diferită? o pălmuiește grav, cu privirea de paralizată.
- Nu te-ntreb de relaţie... ci dacă simți... Ele sunt sau nu. Mai simți?.. un nod, deși el n-a mișcat, ea îi simte mâinile în jurul gâtului.
- Nu ştiu!
- Na, cât mă ajuta discuţia asta! izbucnește exasperată. Pufnește, lovește cu hainele scaunele. Soluţii? Să mă vâr în dulap după tine? Să ne ascundem amândoi de mămica şi tăticu', de fosta iubită care priveşte pe gaura cheii când eu am orgasm? Ieşi!
- Ce frumos ar fi dacă s-ar rezolva asta cu una cu două, pe ce lume trăiești?
- Nici nu-ţi cer asta.
- Păi, ce-ai vrea atunci?
- Să vrei!
- Vreau...
- Ieşi!
Dormitorul amuţeşte. De fapt, se ceartă atât de des încât tăcerea fu uimită să se găsească acolo. Uşa unui dulap scârţâie din când în când, televizorul moare spre dimineaţă, când noaptea refuză să părăsească încăperea. Pe la colţurile tavanului şoptesc căderile.

"Ah, ce credeţi? Mămica îl privea din spate, peste umărul meu, iar tăticu' îl bătea pe umăr la fiecare nouă despărţire : "aşa, răzbună-mă, băiete".
Mă întreb ce caut în camera asta cu monştrii şi dependenţe imaginare de sânge? De ce mă arunc de la zece mii de metri în gol fără plasă când el se ascunde în dulap şi reinventează frica din tăceri şi sadism? Ah, pentru că îl iubesc. Serios? Păcat. Evident că el n-a ieşit din dulap."

Amantă spirituală

Autor:  Roxana Sonea

Tema muzicală ataşată - River flows in you 

E târziu.
O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în faţa unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Şi e.
Când l-a refuzat prima dată, a fost şocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu.
De fapt asta caută, să-şi dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiaşi sistem care le oferă o culme, pe care nu-şi doresc să o atingă, pentru că şi-ar pierde raţiunea de a trăi.

Urcă în maşina lui fără să ştie exact de ce e acolo, dar e acolo cu totul, fără discrepanţe, fără dependenţe lăsate în urmă. Fără urme. Doar ea. Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e. E melodia, coincidenţa, într-o seară o ascultau în acelaşi timp. Au luat-o atunci ca pe un semn, şi-au învăţat în general să se agaţe de orice...

Se uită la el şi se gândeşte că n-ar trebui să-l privească... Nu aşa. N-ar trebui să vrea să simtă. Îl atinge neştiind dacă într-adevăr simte sau e doar melodramatică. Periodic îl aruncă din ea, apoi îl adună de pe străzi şi îl reface. El nu ştie, şi nici nu va şti vreodată.
- Lights will guide you home, and ignite your bones, cântă melancolic în ton cu cd-ul. Ei i se pare patetic. Cd-ul... motivul pentru care se vedeau acum, pretext, motiv, cine ştie. Dar melodia îşi loveşte ţinta în plin : ea zâmbeşte şi zâmbeşte; el o priveşte din când în când şi e atent la şoseaua care duce către o adresă. A nimănui.
- And I will try to fix you... şopteşte fiecare silabă.
În ea creşte o teamă târzie. A uitat cum să se abandoneze, deşi cândva ştia, sunetul vine de undeva de jos, din întuneric.

E foarte târziu.
Ea priveşte pe geam, şi nu, locul ei nu e acolo. Poate e doar teamă, s-au schimbat prea multe, o înghite destinaţia fără loc pe hartă. O înghite şi el şi se înghit reciproc, nu o doreşte cu adevărat, aşa cum nici ea nu-l doreşte. Sunt prietenii perfecţi, dar ca parteneri execrabili. Alt cuvânt nu găseşte, şi caută în ea resurse să mai reziste câteva minute, să zâmbească năucită la muzica ce îi uneşte. Îi aduce mereu melodii, i se lipesc ireversibil de artere, nici azi n-a reuşit să le dezlipească, deşi pe el l-a alungat din nou.
Tac evitând să se privească. Goliciunea stă pe marginea drumului făcând autostopul.
- Opreşte.
O priveşte nedumerit.
- Opreşte!..
Deschide portiera şi iese trântind-o.
- Ce faci?!... strigă după ea, însă nu coboară.
- Plec!...
El tace.
- Pentru ultima dată!
Îi priveşte silueta fără urme până când aceasta dispare la colţul străzii, şi i se strânge melodia de-a lungul aortei, se teme. Într-un sfârşit porneşte către o adresă care se găseşte pe toate hărţile. Acolo soţia îl aşteaptă cu cina, dar fără cuţite pe masă, cu ochii înlăcrimaţi, însă fără batiste, cu privirea tristă, însă fără cuvinte. Iar el continuă să o caute, se regăsesc noaptea, ca după cincisprezece minute să se părăsească. Atunci ea pleacă, aleargă din nou în cercul care o aduce la el, şi nu mai plânge de mult. Se iubesc îmbrăcaţi şi mereu prea târziu.