Ursul păcălit de vulpe

 
(după povestea cu același titlu, de Ion Creangă)

Ia, a fost cândva o vulpe,

Ce în cale i-a ieşit

Unui biet drumeÈ› cu peÅŸte,

Ce-a crezut-o c-a "murit"...

El a pus-o în căruţă

Şi, când carul scârţâia,

Vulpea, lacomă şi hoaţă,

Peştele-n urmă-l zvârlea.

Apoi - hop! - sări şi dânsa,

Strângând peştele din drum,

Ducându-l la vizuină...

Ce mănâncă ea acum?

Ursul..., morrr, pofteÅŸte peÅŸte,

Dar îşi pune pofta-n cui -

Vulpiţa nu dăruieşte

Din ce prins-a, nimănui!

- Du-te, du-te pân' la baltă,

Și-ai să prinzi cu coada ta

Mult mai mult peşte deodată,

Decât ai putea mânca!

Ursul crede, vai, sărmanul;

Coada-n baltă şi-a băgat,

L-a prins gerul, îngheţându-l,

Până când s-a săturat.

Apoi trage, trage ursul,

Fără coadă rămânând,

Nici vreun peşte - de tot plânsul

Este bietul urs flămând.

- Alelei, cumătră vulpe,

Ce ţi-oi face, m-ai minţit!

Însă vulpea îl aude,

Cu gândul nepotolit.

Se preface că o doare

Bătaia ce n-a primit.

Mă-ntreb: de câte ori, oare,

Este ursul păcălit?

După ce că-i făcu poftă

Vulpea, cu peÅŸte furat,

Rămase şi fără coadă

Ursul cel nealinat.

Nu mărimea dă puterea,

Nici viclenia, virtutea.