Crăiasa Zăpezii nu îngheaţă inimi

(poezie inspirată după povestea „Crăiasa Zăpezii", de Hans Christian Andersen)

Pe drumu-nchipuirii, când florile vorbesc,

Şi unde bunătatea-i păstrată în poveste,

Doi copilaşi, de mână, înfruntă ce-ntâlnesc

În calea vieţii line, oprelişti fără veste.

Îngheaţă multe inimi, cum Însuşi Domnu-a spus,

Că în acele vremuri se va răci iubirea;

...Băiatul, dintre dânşii, fără să vrea, s-a dus

Cu Crăiasa Zăpezii, îngheţându-şi menirea.

Fetiţa cea duioasă, l-a căutat cu dor,

Trecând peste ispite, ca peste şerpi în cale,

Şi-a întrebat cu lacrimi, pe orice trecător:

- Nu ştiţi de al meu frate, pe unde umblă, oare?

Nici frumuseţea verii, nici bogăţii de vis

Nu au oprit fetiţa din calea îndrăzneaţă;

Ea căuta băiatul, ştiind că n-a murit,

Că pâlpâie suspinul în inima-i de gheață...

Natura o ajută şi oamenii la fel,

Pe toţi îi îmblânzeşte dorinţa ei aprinsă;

Desculţă, prin zăpadă, călare pe un ren,

Gerda spre Kay goneşte; nu poate fi învinsă.

Luptând cu rugăciune şi lacrimi împletind,

Deznoadă sloiul care a-ncrâncenat băiatul;

Iar drumul lor spre casă, pe aripi de argint,

E drumul bucuriei, cu cel pierdut şi-aflatul.

Crescând, ei nu uitară să mai fie copii,

Cu flori să mai vorbească, cu păsări şi cu toate,

Ştiind că doar aceia (-i scris!) se vor mântui,

Care-n suflet păstrează speranţele curate.

Oglinda urâciunii e gândul nebunesc

Care vede în semen doar răul şi neghina,

Iar cioburi din acelea şi azi se mai găsesc,

La unii care-ncearcă să-ntunece Lumina!